Lava de alb, ninsoarea grabita…

Ploua. Si umbrela mea e in alt troleibuz… Unul isi uita norocul invelit in hartie de staniol…Se uita o fagaduinta. Un juramant. Niste flori uita sa mai rasara, niste izvoare uita sa curga. Incotro, globule, atat de grabit, incotro atat de distrat?!

Imi stau versurile date lipite de memorie ca un reminder de vreo 2 zile fara capat. Le simt prezenta in tot ce se intampla. Oamenii lasa urme grabite in asfaltul (constiintei altora?), incercand sa prinda un troleibuz grabit (oportunitatea?), neintelegand ca acesta pur si simplu colinda statie dupa statie si isi face griji doar sa corespunda graficului si sa stranga cei 2 lei fara sens, pretul pentru care oamenii isi cumpara cateva minute pentru a ajunge in exact locul unde au ajuns si altii, mai devreme sau mai tarziu Se hranesc cu voluptatea castigului de timp si posibilitati si defriseaza din astfel de intamplari entuziasmul care-i face sa-si urmeze programul zilnic. Rutina.

Ninsoarea incetineste. Valtoarea de fulgi cade ca intr-un cadru video intarziat. Stai. Cum adica se uita o fagaduinta? Cum adica cineva poate sa-si uite norocul (visul) in mijlocul strazii? Mai e loc sa pasesti, deci….deci nu toti il uita. Nu toti fagaduiesc fara noima! Ati uitat lectia la care am vorbit ca valorile se nasc din non-valori? Non-valorile sunt catalizatorii, motorul, manivela, piulita ce pun in functiune masinaria noastra de defensive contra atacului nefiresc. Ati uitat….Incepe din nou sa toarne ‘lava de alb, jaraticul de candoare’. Hohotul infernal de fulgi se porneste mai vertiginos, mai infuriat, mai….mai grabit…

Incerc sa-mi codific in subconstient speranta (inca vie!). Pentru mine nu exista viscol. Si nici troleibuze ce ma lasa, iritata de intarziere, in statia prin care fulguieste. Exista un soare in crepuscul si o ploaie ciobaneasca ce imbraca strazile intr-un miros de proaspat vernal.

Voi merge pe jos, mi-am spus. Am pornit desculta pe asfaltul umed. E cald si ploua (cu hartii de staniol desfacute). Zambesc.