Category Archives: Coelho’s stuff

UNSPREZECE MINUTE

Paulo Coelho

„…Ralf umplu cele două pahare. — Doar de curiozitate, în ce fel s-a putut termina povestea asta cu directorul? — L-aş fi citat pe Platon, doar mă aflam în faţa unui intelectual. După el, la începutul creaţiei, bărbaţii şi femeile nu erau aşa cum sunt astăzi; exista o singură fiinţă, care era scundă, cu un singur trup şi un gât, dar capul avea două feţe, fiecare privind în altă direcţie. Era ca şi cum două făpturi ar fi fost lipite spate-n spate, cu două sexe opuse, patru picioare, patru braţe. Zeii greci erau însă geloşi şi-şi dăduseră seama că o făptură care avea patru mâini muncea mai mult, cele două feţe opuse ale ei erau în permanenţă vigilente şi nu putea fi atacată mişeleşte, patru picioare nu pretindeau atâta efort ca să stea în picioare sau să meargă vreme îndelungată. Şi, lucrul cel mai periculos: creatura cu pricina avea două sexe diferite, nu avea nevoie de nimeni altcineva ca să continue a se înmulţi pe pământ.
Atunci Zeus, stăpânul suprem al Olimpului, zise:
„Am un plan ca să-i fac pe aceşti muritori să-şi piardă puterea.”

Şi, cu un trăsnet, a tăiat în două făptura aceea, creând bărbatul şi femeia. Asta a înmulţit mult populaţia lumii şi, în acelaşi timp, i-a dezorientat şi i-a slăbit pe locuitorii ei — deoarece acum trebuiau să-şi caute din nou partea pierdută, să o îmbrăţişeze din nou şi prin îmbrăţişarea asta să-şi recapete vechea putere, capacitatea de a evita trădarea, rezistenţa la drumurile lungi şi putinţa de a suporta muncile obositoare. Îmbrăţişarea prin care două trupuri se confundă din nou într-unui singur.
— Povestea asta e adevărată?
— Aşa zice Platon, filozoful grec. ”


Maktub 4

Paulo Coelho

”Dacă trebuie să plîngi, plîngi ca un copil.
Odată ai fost copil şi unul din primele lucruri învăţate în
viaţă a fost să plîngi, pentru că plînsul face parte din viaţă.
Nu uita să fii liber şi că nu e ruşinos să îţi arăţi emoţiile.
Urlă, sughiţă puternic, fă cît zgomot vrei. Pentru că aşa
plîng copiii şi ei cunosc modul cel mai rapid de a-şi alina
inimile.
Ai observat vreodată cum se opresc copiii din plîns?
Se opresc pentru că ceva le distrage atentia. Ceva îi
cheamă spre aventura următoare.
Copiii se opresc din plîns rapid.
Şi aşa va fi pentru tine.
Dar numai dacă reuşeşti să plîngi ca un copil.

Maktub 3

Paulo Coelho

Noi toţi vedem că trebuie să îndeplinim anumite acţiuni, să
facem anumite lucruri, să rezolvăm probleme, să fim
disponibili pentru ceilalţi. Încercăm tot timpul să planificăm
ceva, să concludem ceva, să descoperim un al treilea
“ceva”. Nu este nimic greşit în toate astea – pînă la urmă
aşa construim şi modificăm lumea.
Dar şi actul Adoraţiei face parte din viaţă. Pentru a ne opri
din cînd în cînd, pentru a fugi de noi înşine şi să rămînem în
linişte în faţa Universului.
Pentru a îngenunchia, trup şi suflet. Fără să cerem nimic,
fără să mulţumim pentru ceva.
Doar pentru a simţi căldura iubirii care ne înconjoară. În
acele momente se pot dezlănţui lacrimi neaşteptate –
lacrimi nici de bucurie, nici de tristeţe.
E un dar.
Lacrimile purifică sufletul tău.

MAKTUB 2

Paulo Coelho

“Multe persoane se tem de fericire. Pentru ca astfel de
persoane să fie fericite în viaţă înseamnă să schimbe multe
din obiceiurile lor – să-şi piardă simţul identităţii lor. Deseori
avem rezerve faţă de lucrurile bune care ni se întîmpla. Nu
le acceptăm, pentru că ne-ar face să ne simţim datori faţă
de Dumnezeu.
Gîndim: ”Mai bine să nu bem din cupa fericirii pentru că
atunci cînd va fi goală vom suferi cumplit”
Din cauza acestei frici de a ne micşora nu reuşim să
creştem.
Din cauza fricii de plîns nu avem curaj să rîdem.”

MAKTUB 1

Paulo Coelho

”Astăzi e o zi frumoasă pentru a face
ceva ieşit din comun. Am putea, de exemplu, să dansăm pe
stradă în timp ce ne îndreptăm spre serviciu. Să privim în
ochi un necunscut şi să vorbim de iubire la prima vedere.
Să-i dăm şefului o idee care ar putea părea ridicolă, o idee
pe care nu am mai menţionat-o vreodată înainte.
Războinicii luminii îşi permit astfel de zile.
Astăzi am putea plînge pentru vechi nedreptăţi greu de
acceptat.
Am putea da un telefon cuiva căruia am jurat să nu îi mai
vorbim niciodată (dar de la care aşteptăm să găsim un
mesaj pe robotul telefonului).
Azi ar putea fi considerată o zi care nu face parte din
scenariul pe care îl scriem în fiecare zi.
Astăzi orice vină va fi permisă şi iertată.
Astăzi este o zi în care să ne bucurăm de viaţă.

MAKTUB

Paulo Coelho

“Decizie. Acest ceva pentru care lumea a
fost suspicioasă vreme îndelungată. Cîte sînt lucrurile pe
care sîntem incapabili să le facem din lipsă de hotărîre, şi
cîte pentru că sînt riscante? Un exemplu de lucru greşit
interpretat ca “lipsă de hotărîre”:
a vorbi cu necunoscuţii. Fie o conversaţie, un simplu contact
sau un salut, foarte rar vorbim cu necunoscuţii. Şi spunem
întotdeauna că e mai bine aşa. În acest fel sfîrşim prin a nu
fi de ajutor şi a nu fi ajutaţi de Viaţă. Distanţa ne face să
părem importanţi şi siguri de noi înşine. Dar, de fapt, nu
permitem ca vocile îngerilor noştri să se manifeste prin
cuvintele celorlalţi .

Limbajul Universal e cel pe care nu il poti reda in cuvinte….il simti pur shi simplu

„Totdeauna e uşor să înţelegi că pe lume există o persoană care o
aşteaptă pe cealaltă, fie în mijlocul deşertului, fie în mijlocul marilor oraşe. Şi când vieţile unor asemenea oameni se întretaie, şi ochii li se întâlnesc, orice trecut şi orice viitor îşi pierd importanţa, şi rămâne numai acel moment şi acea certitudine incredibilă că toate lucrurile sub soare sunt scrise de aceeaşi Mână. O Mână care trezeşte Dragostea şi care face un suflet geamăn pentru fiecare om care munceşte, se odihneşte şi caută comori sub soare. Fără asta n-ar avea nici o noimă visurile omenirii.”

Paulo Coelho

prieteni…

Cu prietenii pe care şi-i face omul nu trebuie să stea zi de zi. Când vezi aceleaşi feţe mereu, ajungi să-i consideri ca făcând parte din viaţa ta. Şi dacă fac parte din viaţa noastră, încep să vrea să ne-o şi schimbe. Dacă nu eşti aşa cum vor ei, se supără. Pentru că toţi ştiu exact cum trebuie să trăim noi. Şi niciodată n-au habar de cum trebuie să-şi trăiască propriile lor vieţi…..

Prin gaura cheii…dragostea..

A fost odată o pasăre. Impodobită cu o pereche de aripi desăvirşite şi pene strălucitoare, colorate şi minunate. In sfirşit, o vietate creată ca să zboare liberă şi slobodă in cer, săi bucure pe cei care o zăresc.
Intr-o zi, o femeie văzu pasărea şi se indrăgosti de ea. Ii urmări zborul cu gura căscată de uimire, cu inima bătindu-I mai repede, cu ochii strălucindu-i de emoţie. Se indemnă să zboare impreună cu ea şi amindouă călătoriră prin cer intr-o armonie desăvirşită. Ea admira, venera, proslăvea pasărea. Dar ii veni atunci un gind: poate că pasărea voia să cunoască cine ştie ce munţi indepărtaţi. Şi femeia se simţi infricoşată. Infricoşată că nu va mai simţi niciodată acelaşi lucru pentru altă pasăre. Şi se simţi invidioasă, invidioasă pe capacitatea de zbor a păsării. Şi se simţi singură. Şi cugetă: „Am să instalez o capcană. Data viitoare cind va veni pasărea, ea nu va mai pleca.” Pasărea, indrăgostită şi ea, reveni a doua zi, căzu in capcană şi fu inchisă in colivie. Şi ea privea zilnic pasărea. Avea la dispoziţie obiectul pasiunii sale şi-l arăta prietenelor ei, care comentau: „Dar tu eşti cineva care are totul.” Intre timp, incepu să se producă o ciudată transformare: cum avea pasărea la dispoziţie şi nu mai era nevoită să o cucerească, işi pierdu interesul pentru ea. Pasărea, nemaiputind să-şi dea glas sensului vieţii sale, incepu să slăbească, pierzindu-şi strălucirea, se uriţi — şi femeia nu-I mai dădea nici o atenţie, mulţumindu-se doar să o hrănească şi să-i cureţe colivia.
Intr-o bună zi, pasărea işi dădu duhul. Femeia fu cuprinsă de o adincă tristeţe şi-şi ducea zilele cu gindul la ea. Nu-şi amintea insă de colivie, işi aducea aminte doar de ziua cind o văzuse pentru prima oară zburind mulţumită printre nori. Dacă s-ar fi observat pe sine insăşi, ar fi descoperit că ceea ce o emoţiona atit de mult la pasărea aceea era libertatea ei, energia aripilor ei in mişcare, nu trupul ei fizic.
Fără pasăre, şi viaţa ei işi pierdu sensul şi moartea veni să-i bată la uşă. „De ce ai venit?”, o intrebă ea pe moarte. „Pentru ca tu să poţi zbura iarăşi cu pasărea in cer”, răspunse moartea. „Dacă ai fi lăsat-o să plece şi să se intoarcă nestinjenită, ai fi iubit-o şi admirat-o şi mai mult; acum insă ai nevoie de mine ca să o reintilneşti.”Paulo Coelho