Monthly Archives: Noiembrie 2009

Quote of the day

„Fă ceea ce îţi spune sufletul că e bine – pentru că oricum vei fi criticat. Vei fi condamnat de alţii şi dacă faci ceva, şi dacă nu faci.” (E.R.)

Limbajul Universal e cel pe care nu il poti reda in cuvinte….il simti pur shi simplu

„Totdeauna e uşor să înţelegi că pe lume există o persoană care o
aşteaptă pe cealaltă, fie în mijlocul deşertului, fie în mijlocul marilor oraşe. Şi când vieţile unor asemenea oameni se întretaie, şi ochii li se întâlnesc, orice trecut şi orice viitor îşi pierd importanţa, şi rămâne numai acel moment şi acea certitudine incredibilă că toate lucrurile sub soare sunt scrise de aceeaşi Mână. O Mână care trezeşte Dragostea şi care face un suflet geamăn pentru fiecare om care munceşte, se odihneşte şi caută comori sub soare. Fără asta n-ar avea nici o noimă visurile omenirii.”

Paulo Coelho

Dacă nu e voce…nu e nici alegere

Trăim într-o societate apocaliptică, o societate condamnată la autodevalorizare prin cultura noastră nepreţuită. Ce este cultura? Este oare doar setul de tradiţii şi obiceiuri de care ne amintim numai pe date calendaristice fixe? Probabil, dar în semnificaţia acestui cuvînt se include, în primul rînd, moralitatea fiecăruia dintre noi, capacitatea noastră de a sesiza hotarul dintre demnitate şi demagogie, dintre o istorie adevărată şi una mutilată de nenii care se cred axa lumii.
Ce putem spune despre cultura noastră? a mea? O pot asemăna cu un răsad otrăvit la rădăcină, deoarece, la vîrsta pe care o am acum, văd trecutul istoric al societăţii redat din mai multe perspective, însă nu-i văd viitorul. Nu-l văd, întrucît resursa umană din care fac parte, tinerii, nu este valorificată în aşa mod, încît aceasta să aducă un beneficiu palpabil. Inutilitatea generaţiei noi este cea mai dureroasă palma pe care ne-o poate da statul, care mă percepe ca pe un trofeu sau, şi mai dizgraţios, ca pe un eventual alegător şi nimic mai mult. În acest context, mă întreb – cum rămîne cu moralitatea noastră, dacă avem un exemplu mîrşav din partea unor maturi ca acei care ne guvernează? Tot ceea ce am făcut pînă acum a fost ironizarea conducerii statale şi revolta înăbuşită de aceasta, însă care ne încurajează tot mai mult dorinţa să supravieţuim din haosul colectiv din care facem parte.
Ce fac eu cu viitorul meu şi cu timpul care-l aşteaptă? Dacă atunci, cînd eram mică, susţineam cu dîrzenie că în Moldova poţi să-ţi faci loc printre sutele de coate care se împing înverşunate, acum totul s-a schimbat(sau poate m-am schimbat eu?). Sinceră să fiu, nu văd un viitor aici, chiar dacă ştiu că cineva dintre cititori m-ar putea contraria. Să trăiesc cum am trăit şi pînă acum nu pot. Mă opreşte mîndria de sine. Să schimb ceva? De ce nu, odată ce „viitorul e în mîinile mele şi fac ce vreau cu el”, după cum se scandează la TV, presă, radio şi pe majoritatea panourilor publicitare (atenţie! Se scandează, nu şi se realizează!). Important e să simt, în permanenţă, pămîntul sub picioarele mele, pămîntul cinic, rece, dar real, pentru a nu mă lăsa dusă de valul utopiilor în care încearcă să mă convingă viaţa.
Deoarece viaţa e doar un şir de nebunii inspirate, greutatea constă în capacitatea mea de a le alege pe cele demne de a fi făcute. Astfel, în circumstanţele alese de mine însumi pentru a-mi înfăptui existenţa, îmi devin tot mai apropiate versurile: „Vreme trece, vreme vine/Toate-s vechi şi nouă toate,/ Ce e rău şi ce e bine/ Tu te-ntreabă şi socoate”.

Uşa interzisă

„Felul in care despicam cuminti timpul este un miracol, dupa cum miracol este reglajul fin prin care luam din lume exact atat cat putem duce. miracol este ca existam pana la urma laolalta, ca nu ne sfasiem unii pe altii, ca ne suportam scarbavniciile, pe ale noastre si pe ale celorlalti, ca facem fata lehamitei, plictisului si singuratatii, ca ne mimam multumitor iluziile, ca suportam spectacolul prostiei colective si pe al tuturor paranoicilor care se cred axa lumii…”

(Gabriel Liiceanu) 

Stau in fata unei file care imi asteapta recenzia la cele citate mai sus…in fata foii albe, curate rareori reusesti sa fii sincer cu tine insuti. Nu sant in stare sa incep aceste cateva randuri care sa exprime ce rezida in cugetu-mi dupa lectura „Usii interzise” (poate fiindca e intr’adevar, o usa interzisa aceasta carte filosofica si…poate numai pentru cei ca mine, care trebuie sa se perceapa mai intii pe ei insisi).
Atunci, cand abia cunoscusem lumea literaturii si nu diferentiam nici tipurile, nici genurile, nici curentele care m-ar ademeni mai mult, totul mi se parea firesc, incepand cu lectura „Somnoroaselor pasarele” si a catrenelor pentru copii ale regretatului G.Vieru. Acum, totul e rasturnat – si delirurile lirice ale infumuratilor pseudopoeti care „canta paunii”, si rimele invocatoare ale tinerelor talente, inabusite de critici neintelese si obositoare.
Ma mistuie incapacitatea de a reda cu exactitate ceea ce simt, pentru ca acel, care citeste in acest moment aceste notite sa inteleaga ceea ce gandesc cu adevarat. Nu vreau sa scriu eseuri grele shi lamentabile pentru a fi, mai apoi, evitate. M-am saturat de teorii incifrate, de oameni care incearca sa-mi lamureasca ceea ce e evident deja. Vreau, deopotriva cu toti ceilalti, mai mult decat niciodata, o simplitate si detashare a exprimarii pentru a justifica adevarul care spune ca : „Te poti intalni cu cineva in idee. A intelege asemanator sau la fel un lucru iti da incredere ca felul in care ai gandit e bun si faptul acesta te poate propulsa”(G.L.)

prieteni…

Cu prietenii pe care şi-i face omul nu trebuie să stea zi de zi. Când vezi aceleaşi feţe mereu, ajungi să-i consideri ca făcând parte din viaţa ta. Şi dacă fac parte din viaţa noastră, încep să vrea să ne-o şi schimbe. Dacă nu eşti aşa cum vor ei, se supără. Pentru că toţi ştiu exact cum trebuie să trăim noi. Şi niciodată n-au habar de cum trebuie să-şi trăiască propriile lor vieţi…..