A treia amintire sau De la lectura plurala pana la rugul lui Giordano Bruno

Care dintre baieti a avut vreodata ocazia (ca sa nu zic privilegiul onorific :D) sa exploreze continutul posetei unei fete? Unii ar raspunde, poate fara a se mai obosi sa verifice, cu obisnuitul stereotip al debaralei pline cu maruntisuri inutile (si totusi utile, pentru orice eventualitate). Dar geanta unei fete este mai mult decat o cutie in care arunci toate chitibusurile posibile si imposibile pe care le vezi zilnic. Si, pana la urma, acesta nici macar nu este scopul pentru care scriu acum. Este, daca vreti, o introducere ieftina la amintirea ce urmeaza.

Am avut intotdeauna obisnuinta sa port in geanta mea nelipsita, pe langa nimicurile obisnuite pe care ma stradui, de fiecare data, sa le reduc la minimum, o carte sau doua la activ. Indiferent unde as pleca, indiferent cu ce scop sau in genere indiferent de existent lui, atat timp cat am o carte cu mine simt ca oriunde as pleca sau orice as face, voi gasi timp sa citesc. Si ziua, prin urmare, nu va fi una lipsita de sens. Aveam, uneori, un inceput de orgoliu aristocratic pentru faptul ca port carti cu mine si nimeni nu stie de asta. Dar peste foarte putin timp, acest orgoliu s-a metamorfozat intr-o deprindere necesara, pana si-a surpat in intregime viciul. A devenit o evadare.

Am simtit, mai apoi, impulsul sa las o carte pe o banca in parc, dedicata unui cititor sufletist care o va lasa, mai tarziu, in acelasi loc sau in altul, pentru a mentine reactia (lectura) in lant. Din pacate, idea curajoasa a realizat-o un personaj necunoscut (sau inexistent) din “500 days of summer” si impulsul meu a disparut, ca si ineditul sau.

Acum, port in geanta mea pe Emil Cioran cu “Neajunsul de a te fi nascut” si “Intoarcerea in Itaka” a lui George Meniuc.  Cea din urma poarta framantul vremii, nelinistea noilor orizonturi umane, gazduindu-le in conditia ritmului cotidian. Am inceput lectura sceptic, cu meticulozitatea unui degustator de vinuri care se indoieste de calitatea vinului ce urmeaza sa-l incerce…Pana la urma, reactia degustatorului diletant in persoana mea s-a dovedit cat se poate de entuziasmata, or, George Meniuc trateaza temele mele preferate – dimensiunea interioara si timpul ca etalon al varstei spirituale. Sensul efemer al varstei trece lin in categoria suprema si eterna a timpului, intr-un fel de “vreme trece, vreme vine” rotitor ca o galaxie in spirala, iar asemenea momente revelatorii sunt o delectare pentru un cititor ca mine.

Am observat ca ceea ce scriu este inevitabil influentat de lectura pe care o am la activ si  asta nu este, neaparat, un lucru rau…e poate doar o proba a flexibilitatii scrisului si a faptului ca apreciez tehnici de exprimare prin cuvant si le preiau, ajustandu-le.  Paler ma face sa scriu in tehnica detaliului, Cioran – cu alura filozofica, Marquez – cu alura absurdului, iar Meniuc – in tehnica narativa ‘dezbracata’, desi el insusi isi ‘imbraca’ mesajele intr-o abundenta de  metafore. Prin urmare, geanta mea e o antologie de personaje, tehnici, caractere, stari demolatoare de suflet, claustrare, maladii nostalgice si…probabil ca mai ajunge loc numai pentru o cheie, niste bani si un creion.

Epilog

„De la Giordano Bruno strigat nu s-a auzit,

Cand flacarile i-au cuprins madularele

Fiindca pe rug fiecare devine liber.”

Anunțuri

Posted on Martie 18, 2011, in Memoriile unui romancier ratat and tagged , , , , . Bookmark the permalink. Lasă un comentariu.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: