Category Archives: Memoriile unui romancier ratat

A treia amintire sau De la lectura plurala pana la rugul lui Giordano Bruno

Care dintre baieti a avut vreodata ocazia (ca sa nu zic privilegiul onorific :D) sa exploreze continutul posetei unei fete? Unii ar raspunde, poate fara a se mai obosi sa verifice, cu obisnuitul stereotip al debaralei pline cu maruntisuri inutile (si totusi utile, pentru orice eventualitate). Dar geanta unei fete este mai mult decat o cutie in care arunci toate chitibusurile posibile si imposibile pe care le vezi zilnic. Si, pana la urma, acesta nici macar nu este scopul pentru care scriu acum. Este, daca vreti, o introducere ieftina la amintirea ce urmeaza. Read the rest of this entry

Anunțuri

A doua amintire :”>…a bulgarelui de staniol si a urmelor de noroi (intr-o gara?!)

“In copilarie imi placeau enorm hartiile de staniol colorate. Le netezeam, le aranjam si le strangeam cu grija intr-o cutie. Fiecare avea alta culoare. Intr-o zi cineva mi le-a luat si a facut din ele un glob. Stranse in bulgarele acela cenusiu, foitele mele colorate nu m-au mai interesat. Asa am procedat, in general, si cu amintirile mele. N-am vrut sa tarasc dupa mine prin viata bulgarele de staniol si am preferat sa traiesc fiecare clipa pentru ea insasi, pana nu intra si ea in globul cela.”

Citesc pe Octavian Paler;  viata sa “pe un peron” imi provoaca senzatia de familiaritate totala…Nu, nu traiesc pe un peron, nu am nici macar curajul sa urc intr-un tren alegoric, dar unele lucruri din experienta pe care o lecturez acum imi sunt cat se poate de apropiate… E interpretarea omului ca un romancier ratat al propriei vieti care nu vede lucrurile insesi, ci se margineste cel mai adesea a citi etichetele de pe ele… Read the rest of this entry

Prima amintire :”>…a frigului impanzit de umbra stropilor de var…

Franturile pe care mi le amintesc sunt multe… multe sunt si senzatiile, si staruinta mirosului, si a culorii, si voluptatea imaginii mobile care o pot descrie pana la cele mai mici detalii…

Cladirea se afla intr-o ograda, culcata exact pe marginea unui podis sub care incepea un stadion colosal si parasit.  Am urat imaginea asta si poate asta e cauza pentru care mi-o pot reaminti atat de dureros de detaliat.  Uram culoarea albastra deschis a vopselei scorojite de pe drugii de fier a gardului, acelasi albastru deschis cu care era vopsit zidul si usa din bucati rotunjite din lemn, si decorul rotund de pe aceasta, si manerul de fier, ca un inel incovoiat si infipt in barna de lemn, albastru deschis… culoarea imi dadea impresia respingatoare de vechime a ratiunii, de traditionalism, daca vreti, de alura sovietica in care erau invaluite strazile, si strada la marginea careia se afla magazinul. Mai avea si ferestre inalte si stropite cu var pe care nimeni nu s-a obosit sa-l stearga, iar umbra stropilor in plina zi se imprastia pe podeaua de ciment, impreuna cu umbra perdelelor cu abajur copilaresc si ingrozitor de deprimant. Read the rest of this entry

Jurnal ambulant

Am observat ca iubesc sa scriu din transportul public. De vina e sentimentul directiei. Ador sa merg cu masina, maxi-taxi, autobuz, bicicleta, nu conteaza. Fie un drum de excursie, fie o calatorie scurta cu 124 sau 110 :D. Aflandu-ma pe bancheta in postura ‘umila’ de pasager, am, in acelasi timp, senzatia ca undeva, la capatul calatoriei, ma asteapta ceva sau cineva important, ca am ceva de indeplinit, de descoperit, de aflat si asta ma umple de speranta. Vorbind de calatorie si drum, cred ca v-ati asteptati, cei care ma cunosc, ca le  voi asocia numaidecat cu viata. Vad prin geam imagini care trec, fug, simt viteza, iarasi ploaia :”> si stiu ca, in curand, (pe la Cornesti, probabil), se va innopta.

Ieri, am trait o experienta similara in drumul meu spre casa, spre Ungheni. Mergeam intr-un Sprinter obisnuit, insa am fost surprinsa ca avea si televizor. Ei bine, mai surprinsa de faptul ca soferul a binevoit sa-l conecteze decat de insasi existenta lui. Avea un playlist simplu, scurt, cu filme epice: „Briliantovaya ruka”, „Beloe solntse pustini”, „Prikliucenia Shurika”…probabil ca ati inteles deja repertoriul. Dom’Sofer a ales „Kavkazkaya plennitsa”, dar minusul era ca ma aflam exact pe bancheta din spatele lui si mi-era greu sa vizionez. Totusi, acest lucru avea avantajul sau: aveam posibilitatea sa admir panorama spectatorilor din spate, toti cu capetele sus, cu ochii straluciti si toti cu zambete pe fata. Un cinema ambulant! Am chicotit putin si i-am dat un ghiontulets mamei sa se uite si ea. Tocmai derula un moment amuzant si toti, in unison, au izbucnit in ras. Brusc, speriati, au privit spre vecinii de alaturi. Stupefactie! Sper ca intelegeti ce vreau sa comunic acum – un singur lucru, banal si atat de comun a reusit sa uneasca oamenii care merg in aceeasi cabina, alaturi, in acelasi sens, dar fiecare avand sentimentul directiei propriu. A fost indeajuns un film care sa-i faca pe toti sa zambeasca la fel, sa chicoteasca, sa-si dezvaluie, fara a-si da seama, adevarata fata, cea sincera. Si, realizand, fiecare dintre ei, ca rade necontrolat intr-o multime de straini, au privit inspaimantati unii spre altii……da, pot fi si buni, pot fi si binevoitori, si amabili, pot sa ureze celorlalti „O seara frumoasa!” la iesirea din autobuz, pentru ca au reusit sa se apropie inconstient. Toata calatoria mi-a fost cuprinsa de o caldura deosebita decat in restul zilelor. Fiecare dintre pasageri si-a facut, fara indoiala, propria concluzie referitor la traseul parcurs in acea seara, dar ceva a fost comun – am realizat ca, traind intre oameni, putem gasi caldura lor in lucruri mici. Acesta a fost lucrul pe care l-am pretuit pe data de 27 noiembrie si care va face parte din sistemul meu de valori….iar pentru ziua de astazi, momentul ce va ramane imortalizat va fi cel de acum  (pe langa momentul in care mi-am indeplinit datoria de cetatean :D), in care scriu si primesc o imensa placere, si cel in care cautam, infrigurata, o bucata de hartie si pix, cand ieseam din Ungheni deja, fiind gata, in caz contrar, sa scriu cu un capat de creion imprumutat pe un pliant electoral ratacit la fundul gentii.

….si s-a justificat ceea ce am prognozat mai devreme – sunt in Cornesti si e deja intuneric, dar se vad campuri albe de zapada care intarzie caderea noptii. Un alb iluzoriu, care vrea sa mascheze, fara rezultate, desigur, ceea ce va avea loc inevitabil: curand, va fi bezna, iar dupa ea – o noua dimineata. 🙂

Ambuteiaj

24.11.10, ora 15.45

Lacrimez cu picaturi de ploaie. Merg. Ba nu. Astept intr-un maxi-taxi plictisit si lenes. Scriu din ambuteiaj. Si ploua. Sau plang. Am derutanta senzatie ca stropii nu se izbesc de fereastra, ci strabat sticla rece si inerta si se izbesc de genele mele. Involuntar, ma feresc. Mi-e frica sa nu ma ude lacrimile ploii. La ce bun? Le am pe ale mele si imi sunt de ajuns. Ploua cu lacrimi. Lacrimez cu stropi de ploaie. E noiembrie.

Intarzii. Intarzii acum…sau intarzii in timp. Imi distrage atentia Oana cu jocurile ei de cuvinte. Ma rapeste din re-revelatiunea re-revelatorie si re-resimt re-recrudescenta re-reconstruirii Acumului. Ii place sa inventeze cuvinte….iar eu…eu lacrimez cuvinte….