Monthly Archives: Octombrie 2010

Decalog

Prima poruncă: Să aştepţi oricât.
A doua poruncă: Să aştepţi orice.
A treia poruncă: Să nu-ţi aminteşti, în schimb, orice. Nu sunt bune decât amintirile care te ajută să trăieşti în prezent.
A patra poruncă: Să nu numeri zilele.
A cincea poruncă: Să nu uiţi că orice aşteptare e provizorie, chiar dacă durează toată viaţa.
A şasea poruncă: Repetă că nu există pustiu. Există doar incapacitatea noastră de a umple golul în care trăim.
A şaptea poruncă: Nu pune în aceeaşi oală şi rugăciunea şi pe Dumnezeu. Rugăciunea este uneori o formă de a spera a celui ce nu îndrăzneşte să spere singur.
A opta poruncă: Dacă gândul ăsta te ajută, nu evita să recunoşti că speri neavând altceva mai bun de făcut sau chiar pentru a te feri de urmările faptului că nu faci nimic.
A noua poruncă: Binecuvântează ocazia de a-ţi aparţine în întregime. Singurătatea e o târfă care nu te învinuieşte că eşti egoist.
A zecea poruncă: Aminteşte-ţi că paradisul a fost, aproape sigur, într-o grotă.

Octavian Paler

Anunțuri

AŞ PUTEA FI…

Cu cine poți împărți o disperare?

Cînd omul își dorește ceva foarte mult, nimic altceva nu contează. Naiv? Idealist? Adevărat!…

.sau nu??…De obicei, oamenii nu ating culmile succesului pentru că nu au curaj și cred că nu merită să fie fericiți de pe urma acestui succes. În consecință, ei își creează un spațiu disponibil pentru lamentările lor, un spațiu unde există loc și îndreptățire pentru orice lucru care îi face nefericiți. Un fel de cameră rotundă, în care se învîrtesc într-un cerc fără sfîrșit, o debara plină cu amintiri în care disperații se refugiază pentru a se convinge că un alt mers al lucrurilor nu este posibil și că nimic nu s-ar fi putut întîmpla altfel decît așa cum s-a întîmplat deja…și așteaptă să fie consolați…așteaptă să li se dea dreptate și își formează propriul cerc de disperați în care, la prima vedere, dau dovadă de o consolare exagerată față de cei pe care, cică, îi înțeleg….

pentru ca, de fapt, să le pese doar de propria suferință și să considere egoiști pe cei ce nu le acordă atenția și înțelegerea pe care o așteaptă…Nu s-a gîndit chiar nimeni că primesc exact atît cît oferă? De ce să aștepți de la Univers mai multă energie decît cea pe care ești în stare să o dai? Nu ți se pare….

……..Egoist?

Ești și tu așa?

Sunt și eu așa.

Ne naștem așa.

Cînd suntem mici, așteptăm să fim consolați pentru că ne zdrelim neatenți coatele de dușumele. Adolescenți fiind, vrem să fim înțeleși de părinții, care devin, în mod firesc (firesc?) pentru noi, niște extratereștri insensibili. Cînd iubim, așteptăm să fim iubiți exact așa cum ne dorim, fără să acceptăm faptul că, dacă cineva nu ne iubește așa cum ne dorim noi, nu înseamnă că nu ne iubește din tot sufletul. Așteptăm mai mult și încercăm deci să regăsim așteptările în persoane noi, în locuri noi, în gînduri noi…Ne naștem așa…Trecem prin viață ca să ne dezvățăm să fim așa…

Fii liber! Calcă peste nuanțe. Nu contează nimic. Nimănui nu-i pasă. Cu cine poți împărți o disperare? Vrei s-o împarți? Sau o strîngi puternic în brațe ca un copil mic o jucărie preferată și înoți în starea aproape somnambulică în care ești prins?

Nu vrei să o împarți…

pentru că ești……exact!, ești Egoist…

Mai rău,…..îți place.

Deşertul pentru totdeauna

Astazi am finisat lectura „Deşertului pentru totdeauna” de Octavian Paler…formidabila carte, desi putin dificila dar plina de profunzime…

„Ce vreau? Să-mi povestesc viaţa? Nu. Categoric, nu. Pentru a te dedica amintirilor, îţi trebuie mai mult decât o vârstă înaintată, care să te îndemne la bilanţuri. Îţi trebuie, îndeosebi, încrederea că ai reuşit să ajungi la unele concluzii care ar merita să fie împărtăşite.”

„nu e nebun cel careşi-a pierdut raţiunea, ci acela care şi-a pierdut tot în afară de raţiune.”

„născut într-o lume extrem de practică, am ajuns să trăiesc aproape somnambulic?”

„Dar orice „paradis” – dacă merită acest nume – e de o admirabilă simplitate (doar infernul e complicat). El nu e „perfectibil”, fiindcă în paradis nu există nici progres, nici „mai bine”, acestea fiind rezervate lumii imperfecte, de după copilărie.”

„Nici o oboseală sufletească nu se compară, probabil, cu una care provine dintr-o iubire ce nu se poate consola.”

„Îl îmbie pe Julius să mai bea, comandă altă sticlă după care, uitânduse în ochii tânărului custode, vru să afle dacă el ştie ce-i aceea „frică de a trăi”. „Depinde de cauze…”, îndrăzni Julius, dar doctorul Luca nu-l lăsă să termine: „Cui îi pasă de cauze? Cu cine poţi împărţi o disperare?”

„Sinucigaşii provin, probabil, nu dintre cei scârbiţi de viaţă, ci dintre cei cu vitalitate excesivă. Dar de ce va fi vrut Dumnezeu să amestece ceea ce emoţionează şi ceea ce ne distruge?”

„Presupun că modul în care ne asumăm eşecurile are o mare importanţă. Uneori, acceptându-le, se mai poate salva ceva prin egoism. La mijloc, nu e doar o chestiune de onestitate. Nu văd cum îţi poate fi de ajutor onestitatea într-un deşert când, încotro te întorci, nu mai există decât nisip. Ai nevoie de egoismul care caută o speranţă în disperare, atunci. Cred că eram doar în parte sincer când am vrut să demitizez prestigiul înţelepciunii. Exista, probabil, şi o parte de „poză” în pretenţia mea că a fi „cu măsură” nu e o calitate, că abia dorind, îndrăznind, iubind „fără măsură” ne dăm măsura întreagă. Dar e, am impresia, şi ceva serios sau, măcar, discutabil, într-o asemenea idee. Cel puţin, la suprafaţă (acum, nu am răbdare să aprofundez, cum nu am răbdare să dezvolt nici un gând). Căci înţelepciunea e plină de restricţii: să nu faci, să nu dregi, să te abţii. Or, dacă reţinerile ar avea valoare, ar însemna că eu am fost de mic înţelept. Lipindu-mă de ziduri, stând mereu în defensivă, am făcut ce recomandă înţelepţii. Şi ce-am reuşit? Să trec nişte „bălţi”. Am pierdut nenumărate ocazii de a ieşi din bârlogul vieţii interioare. M-am umplut de melancolii, precum câinii de purici. M-am ales cu înţelegerea ireparabilului.”

„Ce poate urma într-o lume fără incertitudini? O asemenea lume e la fel de greu de imaginat ca una fără Dumnezeu.”

„Mă întreb, totuşi, de nu cumva amintirile ajung să fie o capcană. Mai devreme sau mai târziu, am sfârşi prin a obosi să descoperim mereu că nu mai suntem ce-am fost. N-am mai fi nici măcar în situaţia unei hiene care se hrăneşte din resturi. În consecinţă, cred că voi renunţa la recapitulări. Nu pot găsi în ele decât cauze, explicaţii. Or, eu aş avea nevoie de altceva. Într-un deşert, probabil, nu te uiţi în urmă. Ce să vezi? Vântul ţi-a şters, deja, urmele. Privirea caută, stăruitor, orizontul, în faţă, unde, pe nisipul fierbinte, tremură o nălucire care te poate stimula să speri. Un pustiu nu e niciodată fals. El minte doar pentru a te încuraja să mergi mai departe, ceea ce face din amăgire ceva vital.”

Begin Again

 

Oh this is not the way that it should end
It’s the way it should begin, again

No – I never wanna fall apart
Never wanna break your heart
Never wanna let you break my own
Yes – I now we said a lot of things
That we probably didn’t mean
But it’s not to late to take them back

„Ce ne mai solidarizeaza azi?”

„Omul? Nu există „omul” decât în tratatele de filosofie care se mulţumesc cu abstracţiuni. În realitate există mai multe feluri de oameni. Există călăul, există victima, există martorul care se amuză, există martorul indiferent, care nu aude sau pleacă pentru că nu-i place spectacolul, îl deranjează sau îl face să sufere. Mai există şi cel care se revoltă. Dar pe acesta nu-l poţi vedea totdeauna, îl copleşesc martorii dintre care se aleg mereu şi călăii, şi victimele, pentru că spectacolul trebuie să meargă fără oprire…”

„Ce ne mai solidarizeaza azi? Exista vreun ideal care sa ne lege pe toti, sa ne faca sa privim in aceeasi directie, chiar daca nu ne iubim unii pe altii? Mai exista vreo valoare pe care s-o respectam? Mai exista ceva neatins de ura, de disolutie, ceva care sa nu te faca sa te simti insuportabil de singur?”

„Lumea are prostul obicei să nu te lase să uiţi exact ceea ce ai vrea să uiţi.”

„Cred că lumea a fost prea mare pentru mine. În schimb, o lume redusă la „doi” mi s-a părut ideală.”

Octavian Paler

Viaţa însăşi e o stare de tranzit între naştere şi moarte… un peron unde te zbaţi să ocupi un loc într-un tren… eşti fericit că ai prins un loc la clasa I sau la fereastră… altul e necăjit că a rămas în picioare pe culoar… alţii nu reuşesc să se prindă nici de scări, rămân pe peron să aştepte următorul tren… Şi fiecare uită, poate, un singur lucru… că trenurile astea nu duc nicăieri… cel care a ocupat un loc la fereastră este, fără să ştie, egal cu cel care stă în picioare pe culoar şi cu cel care vine abia cu următorul tren… în cele din urmă se vor întâlni toţi undeva, într-un deşert, unde chiar sinele se transformă în nisip… în loc să se uite în jur, oamenii se îmbulzesc, se calcă în picioare, îşi dau ghionturi…

Octavian Paler