Monthly Archives: Ianuarie 2011

O notă de ”fa” la priveghiul Ideii

Cioburi negre de zâmbete condensează întunericul. S-aud hohote de spaimă ce spintecă adimensiunea. Merg în mijlocul acestei sonorizări înfiorătoare neînțeles și dezolat.

Neștiind direcția, încerc să găsesc umbra, probă a existenței și a singurătății or, în mulțime, umbra s-ar pierde printre miile de umbre asemănătoare, s-ar prelinge pe hainele străinilor, s-ar fragmenta pe sutele de măști. Solitudinea e ceea ce o va păstra integră, e deliciul în care se complace…el…nu mai era el, i s-a părut atât de firesc că s-a trezit în această lume…sărmanul ciob solitar…

Spațiul dintre bucățile de oglinzi e împânzit de-un fir de fum al candelei mute. Ea nu spune nimic, nu creează, doar trimite disperată telegrame din fum ca s-adune cuvintele sparte și oarbe la priveghiul ideii. Întunericul se contractă ca un mușchi obosit și adună cioburile în fețe desfigurate și amorțite…

Știi ce vreau? … Read the rest of this entry

Anunțuri

In Memoriam

Despre fericire 

Sunt fericit
Că n-am cântat păunii.
Cântat-am mărul înflorit:
Cel ruşinându-se
De trupul gol al Lunii,
Izvorul care reînvaţă
De unde vine,
Când s-a fost născut
Şi malul sfredelit
De ţipătul durut
Pe care-l dau lăstunii.
Sunt fericit
C-am plâns ori
M-am bătut în vatră
Cu hoarda
Ploilor de piatră,
C-am încălzit
Cu sângele-mi rănit
Pământul
(Ori poate-mi încălzii
Mormântul? !),
C-am fost o trestie
Cu-ndurerată pleoapă
În aer jumătate
Şi jumătate-n apă.
Sunt fericit
C-aud cum sună-n faţă,
Prea tainic şi integru,
Un cântec drag,
Atât de cunoscut,
Şi că mă latră-n urmă
Cu cerul gurii negru
Prăpastia
Pe care zburător
O am trecut;
Că nu aurul eu număr,
Ci stelele din cer
Şi-n lacrima de lut –
Străbunii.
Erou nu sunt,
Măriri nu cer,
Sunt fericit
Că n-am cântat păunii.

Grigore Vieru

Mă doare Dezghețul.


Toată ziua am vrut să încep să scriu așa – mă doare dezghețul.  Am răbdat din răsputeri până am încuiat ușa, am aprins o lumânare și m-am așezat pe geam….(geamul ăla lat prin care se vede luna când e senin, iar eu dorm, înghițindu-i metafora cu fiecare vis pe care-l trăiesc în locul ei, în toropeala dulce și caldă de partea asta de geam)…să-mi fie cald și să nu simt nimic decât că mă doare dezmorțirea din latența în care m-a văzut iarna, pe străzi, în prima-i zi… simțeam altceva atunci pentru că, de facto, nu simțeam nimic și, de aceea, devine și mai explicabil faptul că mă desfăt, acum, prinzând cuvinte din jurul meu desenate de firul de foc de alături și lipindu-le în caietul (de mate) în loc de numărători și numitori între care trasez linia de fracție ce zgârie  albeața hârtiei.

Și scriu acum, știind că nu înțelegi o iotă din ce vreau să spun….decât…dacă, nu cumva, stai și tu pe geam, în tovărășia unei lumânări… Îmi plimb degetele reci prin flacără. Lumina devine roșie, zâmbesc și recitesc ce-am înșirat, ca și cum aș încerca să mă inspir din notele altei (eu)… Ai avut dreptate – în fiecare zi totul e altfel: și cerul, și aerul pe care-l inhalezi, până și apa de la robinet (nu a fost o aluzie la calitatea epurării zilnice din Chișinău, nu? :D) Ți-am spus că e deoarece, în fiecare zi, CEVA se întâmplă. O succesiune incontrolabilă de momente strânse într-un mănunchi pe care l-am pus în loc de pătură acum, pe geam, făcându-mă să înțeleg că, de fapt, doare să simt…pentru că m-am obișnuit să nu îndrăgesc mai mult decât…

…decât CE? ….decât nimic… pentru că nimic a devenit (totul) de când a început Dezghețul.

Frigul a pătruns din inimă în artere și caută ieșirea. E prins, naiv și sufocat de fierbințeala cărnii, într-o cursă alegorică și frenetică ce mă face să tremur și, reflexiv, să-mi întind iar vârfurile degetelor spre focul benefic și fabulos prin motricitatea lui. Îl strangulez și-l sfarm peste hârtie. Scriu cu degete de foc o telegramă arsă lui ianuarie:

”Mă doare dezghețul pct

Frigul caută ieșirea pct

Ce rămâne în loc? pct pct pct”

Beznă.

GANDURI IMBULZITE

Daca lumea ar fi fost perfecta, oamenii nu ar avea nevoie de valori.. o lume perfecta ar fi una plana in care nu ar trebui sa facem nicicand comparatie intre bine si rau, frumos si urat, necesar si inutil…..

Doar nonvalorile ii impulsioneaza pe oameni sa se revolte, sa caute, sa se deceptioneze si, in frenezia disperarii, sa isi doreasca eliberarea si credinta in tot ce e frumos…ca pe un drog…ca o rugaciune…o infinita si vitala aspiratie…doar extremele ii fac sa descopere adevaratele comori…or, Frumusetea a fost, de la bun inceput, mai mult decat sigur, intr-o grota.

(c)

p.s. paradoxal, ideea mi-a venit in timpul ‘delectarii’ unei calatorii imbulzite cu microbuzul 120….poate pentru ca o plimbare calma nu m-ar fi intrigat sa vreau mai mult decat atat…:)

STEREODOPING – Lenape Heights

Ar trebui


Ana Blandiana

Ar trebui să ne naştem bătrâni,
Să venim înţelepţi,
Să fim în stare de-a hotărî soarta noastră în lume,
Să ştim din răscrucea primară ce drumuri pornesc
Şi iresponsabil să fie doar dorul de-a merge.
Apoi să ne facem mai tineri, mai tineri, mergând,
Maturi şi puternici s-ajungem la poarta creaţiei,
Să trecem de ea şi-n iubire intrând adolescenţi,
Să fim copii la naşterea fiilor noştri.
Oricum ei ar fi atunci mai bătrâni decât noi,
Ne-ar învăţa să vorbim, ne-ar legăna să dormim,
Noi am dispărea tot mai mult, devenind tot mai mici,
Cât bobul de strugure, cât bobul de mazăre, cât bobul de grâu…