Monthly Archives: Noiembrie 2010

Jurnal ambulant

Am observat ca iubesc sa scriu din transportul public. De vina e sentimentul directiei. Ador sa merg cu masina, maxi-taxi, autobuz, bicicleta, nu conteaza. Fie un drum de excursie, fie o calatorie scurta cu 124 sau 110 :D. Aflandu-ma pe bancheta in postura ‘umila’ de pasager, am, in acelasi timp, senzatia ca undeva, la capatul calatoriei, ma asteapta ceva sau cineva important, ca am ceva de indeplinit, de descoperit, de aflat si asta ma umple de speranta. Vorbind de calatorie si drum, cred ca v-ati asteptati, cei care ma cunosc, ca le  voi asocia numaidecat cu viata. Vad prin geam imagini care trec, fug, simt viteza, iarasi ploaia :”> si stiu ca, in curand, (pe la Cornesti, probabil), se va innopta.

Ieri, am trait o experienta similara in drumul meu spre casa, spre Ungheni. Mergeam intr-un Sprinter obisnuit, insa am fost surprinsa ca avea si televizor. Ei bine, mai surprinsa de faptul ca soferul a binevoit sa-l conecteze decat de insasi existenta lui. Avea un playlist simplu, scurt, cu filme epice: „Briliantovaya ruka”, „Beloe solntse pustini”, „Prikliucenia Shurika”…probabil ca ati inteles deja repertoriul. Dom’Sofer a ales „Kavkazkaya plennitsa”, dar minusul era ca ma aflam exact pe bancheta din spatele lui si mi-era greu sa vizionez. Totusi, acest lucru avea avantajul sau: aveam posibilitatea sa admir panorama spectatorilor din spate, toti cu capetele sus, cu ochii straluciti si toti cu zambete pe fata. Un cinema ambulant! Am chicotit putin si i-am dat un ghiontulets mamei sa se uite si ea. Tocmai derula un moment amuzant si toti, in unison, au izbucnit in ras. Brusc, speriati, au privit spre vecinii de alaturi. Stupefactie! Sper ca intelegeti ce vreau sa comunic acum – un singur lucru, banal si atat de comun a reusit sa uneasca oamenii care merg in aceeasi cabina, alaturi, in acelasi sens, dar fiecare avand sentimentul directiei propriu. A fost indeajuns un film care sa-i faca pe toti sa zambeasca la fel, sa chicoteasca, sa-si dezvaluie, fara a-si da seama, adevarata fata, cea sincera. Si, realizand, fiecare dintre ei, ca rade necontrolat intr-o multime de straini, au privit inspaimantati unii spre altii……da, pot fi si buni, pot fi si binevoitori, si amabili, pot sa ureze celorlalti „O seara frumoasa!” la iesirea din autobuz, pentru ca au reusit sa se apropie inconstient. Toata calatoria mi-a fost cuprinsa de o caldura deosebita decat in restul zilelor. Fiecare dintre pasageri si-a facut, fara indoiala, propria concluzie referitor la traseul parcurs in acea seara, dar ceva a fost comun – am realizat ca, traind intre oameni, putem gasi caldura lor in lucruri mici. Acesta a fost lucrul pe care l-am pretuit pe data de 27 noiembrie si care va face parte din sistemul meu de valori….iar pentru ziua de astazi, momentul ce va ramane imortalizat va fi cel de acum  (pe langa momentul in care mi-am indeplinit datoria de cetatean :D), in care scriu si primesc o imensa placere, si cel in care cautam, infrigurata, o bucata de hartie si pix, cand ieseam din Ungheni deja, fiind gata, in caz contrar, sa scriu cu un capat de creion imprumutat pe un pliant electoral ratacit la fundul gentii.

….si s-a justificat ceea ce am prognozat mai devreme – sunt in Cornesti si e deja intuneric, dar se vad campuri albe de zapada care intarzie caderea noptii. Un alb iluzoriu, care vrea sa mascheze, fara rezultate, desigur, ceea ce va avea loc inevitabil: curand, va fi bezna, iar dupa ea – o noua dimineata. 🙂

Noiembrie si Fum

Inspir fum din plamanii tai
Si imi ard constiinta,inecata de aerul nociv
Ma trezesc din reverberatia hipnotica
Si zambesc.
Incepe sa ninga
Si sa acopere iluzia

Pe care a dapanat-o in jurul meu
Fumul negru.
Unde sunt?
Ce fac?
Uit?
Visez?
Esti?
Sunt?
Tu
Fumezi timp
Eu
Respir timp.

Care dintre noi
Traieste?


Ambuteiaj

24.11.10, ora 15.45

Lacrimez cu picaturi de ploaie. Merg. Ba nu. Astept intr-un maxi-taxi plictisit si lenes. Scriu din ambuteiaj. Si ploua. Sau plang. Am derutanta senzatie ca stropii nu se izbesc de fereastra, ci strabat sticla rece si inerta si se izbesc de genele mele. Involuntar, ma feresc. Mi-e frica sa nu ma ude lacrimile ploii. La ce bun? Le am pe ale mele si imi sunt de ajuns. Ploua cu lacrimi. Lacrimez cu stropi de ploaie. E noiembrie.

Intarzii. Intarzii acum…sau intarzii in timp. Imi distrage atentia Oana cu jocurile ei de cuvinte. Ma rapeste din re-revelatiunea re-revelatorie si re-resimt re-recrudescenta re-reconstruirii Acumului. Ii place sa inventeze cuvinte….iar eu…eu lacrimez cuvinte….

O lectura noua :)

„Omul in cautarea sensului vietii” de Viktor Frankl – asta e cartea care m-a intrigat atat de mult sa o citesc o anterioara lectura – „Secretele oamenilor impliniti”. O lectura rapida, captivanta si profunda, care, adaugata la palmaresul de carti citite in  noul an contribuie, din ce in ce mai substantial, la formarea viziunii mele despre viata.

Acum, va rog sa trageti cu ochiul la fruntea blogului. Ce scrie? Exact, motto-ul ala lung si dragutz si plin de banal la prima vedere: „Ne cunoastem numai atunci, cand ne gasim in fata propriilor noastre limite”. Concluzia mea: limita este cea care dezvaluie caracterul adevarat al omului, deoarece in situatii-limita reactia la stimulii exteriori vine din subconstient, o reactie de aparare, involuntara si aflata la nivelul de automatism. Modul în care omul îşi acceptă soarta şi toată suferinţa pe care aceasta i-o cauzează, modul în care îşi duce crucea îi oferă oportunităţi ample – chiar şi în cele mai teribile împrejurări -să adauge un sens şi mai profund vieţii sale. El poate rămâne curajos, demn, altruist. Sau, în lupta aspră pentru supravieţuire, poate uita de demnitatea sa umană, ajungând nimic mai mult decât un animal. Aici zace şansa omului fie de a folosi, fie de a renunţa la ocaziile de a atinge valorile morale pe care osituaţie dificilă i le prilejuieşte. Şi tocmai acest fapt hotărăşte dacă el este sau nu vrednic de suferinţele sale.

„Omul in cautarea sensului vietii” e o sinteza a 3 ani petrecuti de Frankl in lagarele naziste, dar nu pentru a povesti cosmarul propriu-zis al exterminarilor, ci pentru a studia capacitatea omului de a se adapta intr-un mediu in care nimereste fara voia sa. Nietzsche  spune ca „cel care are un de ce pentru care să trăiască poate îndura aproape orice”. Fiecare detinut isi cauta propriul mottiv pentru a pastra in permanenta speranta de eliberare. Pentru Frankl motivul care il indeparta de sinucidere era ….desigur, dragostea. Sotia sa, aflata in alt lagar extremist, avea numai 24 de ani si 3 ani de casnicie. Discutiile imaginare cu ea ii stergeau de pe retina scarbosenia realitatii, chiar daca era cat se poate de posibil sa fi fost moarta deja. Ştia un singur lucru – un lucru pe care îl învăţase deja bine: dragostea trece cu mult dincolo de persoana fizică a fiinţei iubite, găsindu-şi sensul cel mai profund în fiinţa sa spirituală, în şinele său lăuntric. Fie că este sau nu prezentă, fie că mai este sau nu în viaţă, toate acestea încetează, cumva, să mai conteze.

din memoriile lui Viktor Frankl : „Un gând m-a străpuns: pentru prima dată în viaţă am  înţeles adevărul, aşa cum l-au aşezat în ode atâţia poeţi, declarat/ ca ultimă înţelepciune de atât de mulţi gânditori. Adevărul că  dragostea este ultimul şi cel mai înalt ţel la care omul poate să \ aspire. Atunci am înţeles sensul celei mai mari taine pe care poezia, gândirea şi credinţa umană trebuie să ne-o împărtăşească: izbăvirea omului este prin dragoste şi în dragoste. Am  înţeles că omul căruia nu i-a mai rămas nimic în lumea aceasta poate totuşi să cunoască fericirea, chiar şi dacă numai pentru o clipă, contemplând persoana iubită. Neînchipuit de singur, neputincios să se exprime printr-o activitate pozitivă, când singura sa realizare se reduce la a-şi îndura suferinţa aşa cum se cuvine – onorabil, aşadar aflat într-o astfel de situaţie, omul poate, prin contemplarea plină de iubire a chipului persoanei iubite, pe care îl poartă în sine, să ajungă la împlinire. Pentru prima oară în viaţă am putut pricepe înţelesul cuvintelor „îngerii se pierd în contemplarea perpetuă a slavei nemărginite”.Lumea şi existenţa lor păreau atât de îndepărtate, iar mintea călătorea într-acolo plină de dor. în mintea mea călătoream cu autobuzul, descuiam uşa de la intrarea în apartament, răspundeam la telefon, aprindeam  luminile electrice. Adeseori, gândurile noastre se învârteau în jurul unor asemenea detalii, iar aducerile aminte te puteau mişca până la lacrimi.”

„Emoţia, care este o suferinţă, încetează să mai fie suferinţă de îndată ce ne formăm o imagine clară şi precisă despre ea.” Spinoza

OMUL SE CUNOASTE IN FATA LIMITEI. Saturati-va de fraza asta. Nu conteaza deloc. Dar numai atunci, el cunoaste daca iubeste cu adevarat, isi accepta conditia umana sau o ignora, simte cu adevarat, actioneaza cu adevarat si afla care e misiunea lui suprema.  Numai atunci, el e demn de suferinta sa si de posibilitatea de a o depasi. Numai atunci, el TRAIESTE.

As long as you don’t choose, everything remains possible.

And one more about time and dimmensions:

I’ll Take Everything

23.11.2009

And how we laughed,

And how we smiled,

And how this world

Was yours and mine,

And how no dream

Was out of reach,

I stood by you,

You stood by me,

We took each day

And made it shine,

We wrote our names

Across the sky,

We ran so fast,

We ran so free,

I had you

And you had me,

Please remember,

Please remember

me…


Post nou cu parfum de noiembrie

Sufletul meu….nu e niciodata al meu…nu e niciodata intreg….imi darui sufletul, bucata cu bucata, tuturor celor care trec de limita lui…il darui umil si sincer…il darui fara sa astept raspuns. In ciuda acestui fapt, primesc bucati din alte suflete…ciopirtite, neslefuite, aspre…dar pline de caldura, sau pline de durere, sau de fericire… le primesc si multumesc.

Asemeni unei roci enorme, sufletul meu se sparge in pietre neregulate si se daruie, pentru ca e obisnuit sa fie maximalist, sa creada, sa simta, sa iubeasca, sa inteleaga, sa se inchida sau viceversa. Si e incoerent…la fel ca randurile pe care le scriu….si le darui celor care vor sa le primeasca…