Author Archives: unstropdeverde

O toamnă te urmărește

Oct 23, 2011

Toamna aceasta a fost zamislita cu mult timp inaintea noastra. Si renaste in fiecare an cu aceleasi frunze, aceiasi copii purtati de candoarea potopului de galben, aceleasi cupluri care isi parasesc indurerati amintirile la marginea unui parc. Batrani…diferiti. Albi, domoli, tristi, isi duc smeriti povara plimbarii prin ninsoarea de frunze ca fantomele in calea lor spre portile raiului.

Intr-o zi, am avut o vedenie. Se facea ca era toamna si eram pe malul marii. Era timpul perfect pentru a ma arunca in bratele unei indragostiri frenetice si abundente ca o ploaie de vara. Era luna plina si niciun orizont. Mergeam singura si inspaimantata de linistea apei. Niciun val nu tulbura fata marii. Ma afundam tot mai adanc in nisipul ud. Deasupra plutea calmul mortii. Continuam sa intru in obrazul malului pana mi-am vazut in apa pletele albe.

Ma trezii din hipnoza in momentul in care nisipul sfichiuia cu valuri de presiune miscatoare carnea mea inlemnita. Sub picioare, un porumbel ciuguleste resturi de vedenie, de mare, de luna, resturi din albul parului meu. Priveste curios in sus. Scriu. In jurul meu, se plimba aceiasi batrani. Se uita nepasator sub picioare, rascolesc cateva frunze, asteapta linistiti troleibuzul. Nu s-a schimbat nimic. Traiesc cu aceeasi iluzie de pana acum. Dar poate au avut si ei aceeasi vedenie? Cred ca toamna trecuta a fost demult inaintea noastra. Poate ca nici nu am cunoscut-o, pentru ca, de altfel, nisipul era sa ne sugrume pe amandoi. Si valurile erau sa planga…zgomotos…

Sunt iarasi un ciob rotund. Ma zbat frenetic de peretii linistei si a spatiului mult prea mare pe care il impart cu propriul patetism. Ma zbat pentru a-mi crea iar muchii. Pentru ce?

M-am apucat de ghicit. Ca si ghicitul in palma, ghicesc in nervurile frunzei de clestar. Unde e linia vietii? Dar a dragostei?  Imi caut speranta printre multiplele ramificatii rautacioase. Imi caut ziua de maine in nervurile unei frunze moarte. Ce-mi poate spune mie o frunza moarta? Nimic mai mult decat ca maine va fi probabil inca toamna. Ultima zi de toamna. Ultima zi in care indragostitii isi vor ghici viitorul in frunze intr-un infinit joc al amorului.

Toamna de azi s-a nascut cu mult timp inaintea noastra.

Anunțuri

How to philosophise much and do little or viceversa

Nov 10, 2011

Today is the perfect day to be shared. Because above everything that had happened strikes a simple a stubborn question: Am I doing it right?

I’ve been asking myself this question over the last three months again and again and still didn’t give up for a very simple reason: it is the right question. Here comes the trigger person who came up with a mere solution: Find the right answer! No big deal, isn’t it?

„Convince your brain that while opinions of others should be valued, they say nothing about the worth of yourself as a person”, confessed the author of “Racing Towards Excellence”, Muzaffar Khan. Read the rest of this entry

Lava de alb, ninsoarea grabita…

Ploua. Si umbrela mea e in alt troleibuz… Unul isi uita norocul invelit in hartie de staniol…Se uita o fagaduinta. Un juramant. Niste flori uita sa mai rasara, niste izvoare uita sa curga. Incotro, globule, atat de grabit, incotro atat de distrat?! Read the rest of this entry

A treia amintire sau De la lectura plurala pana la rugul lui Giordano Bruno

Care dintre baieti a avut vreodata ocazia (ca sa nu zic privilegiul onorific :D) sa exploreze continutul posetei unei fete? Unii ar raspunde, poate fara a se mai obosi sa verifice, cu obisnuitul stereotip al debaralei pline cu maruntisuri inutile (si totusi utile, pentru orice eventualitate). Dar geanta unei fete este mai mult decat o cutie in care arunci toate chitibusurile posibile si imposibile pe care le vezi zilnic. Si, pana la urma, acesta nici macar nu este scopul pentru care scriu acum. Este, daca vreti, o introducere ieftina la amintirea ce urmeaza. Read the rest of this entry

ȘAH MAT!

doar tacerea sa vorbeasca intre mine si vant. Pentru ca altcineva nu vrea sa vorbeasca, sa strige, sa urle, sa cheme. Nimanui nu-i pasa, nici macar pisicii care-a trecut acum in fata mea (ah! ce dureroasa coincidenta!) Am iesit din joc fara sa-mi vad cartile, am primit un sah mat fara sa mut vreo piesa, si nici macar nu e ora 8. Si nu e primavara, e o gheata nesfarsita, o crusta rece (pe creier? sau pe constiinta?…trebuie sa fie o singura varianta, caci ne-am obisnuit, bineinteles, sa fie un singur vinovat, la ce bun doi?). Ar fi trebuit sa ne nastem fara trup, pentru ca incepand cu pacatul originar de a ne naste ne este indeajuns povara constiintei, nu credeti? Iremediabila e doar greseala de a te lasa strivit (?)…Cum ramane, Octaviane, cu cazul in care nici n-am apucat bine sa ma var sub talpa? Sau cerul insusi e o talpa colosala? Sau aerul? Sau L-U-M-E-A? Au lasat oare cu totii sa invinga fiara din ei si eu de rand cu dansii? Unde-s atunci cei care tremura in fata cobrelor, sau si-au facut si ei fluiere dintr-un vant vecin si s-apuca de imblanzit? Imi bandajez gura cu palma sa nu indraznesc sa-ncep sa fluier ca, ma rog,  nu m-a invatat maica-mea sa fac. Sunt o naiva. Naiva indiferenta care tremura. Si-am sa stau aici pana nu inghet de frig/frica. Cel putin, asa nu mai simti nimic.

p.s. Dau prea multe intrebari? :S

„Despre eroi si morminte”

„Mă fascina — adăugă Martin — ca o prăpastie intunecată şi, dacă mă aducea in pragul disperării, era tocmai pentru că o iubeam şi pentru că aveam nevoie de ea. Cum ne-ar putea aduce in pragul disperării cineva care ne este indiferent?”

„„Speranţa” de a o vedea din nou.. Şi mai apoi işi spuse: nu cumva vor fi fiind toate speranţele oamenilor la fel de groteşti ca aceasta? Fiindcă, dată fiind natura lumii, ne punem speranţa in imprejurări care, de indată ce au loc, nu ne aduc decit frustrare şi amărăciune; motiv pentru care pesimiştii se recrutează dintre foştii plini de speranţă, intrucit pentru a avea o viziune neagră asupra lumii trebuie ca mai inainte să fi crezut in ea şi оn posibilităţile ei. Şi incă mai ciudat şi mai paradoxal e faptul că pesimiştii, o dată ce au rămas deziluzionaţi, nu sint in mod
constant şi sistematic disperaţi, ci, intr-un anume fel, par oricind dispuşi să-şi reinnoiască speranţa, cu toate că se ascund sub invelişul de mihniţi universali, in virtutea unei anume pudori metafizice; de parcă pesimismul, pentru a se menţine puternic şi mereu viguros, ar avea nevoie, din cind in cind, de un nou impuls, declanşat de o nouă şi brutală deziluzie.”

Ernesto Sabato

A doua amintire :”>…a bulgarelui de staniol si a urmelor de noroi (intr-o gara?!)

“In copilarie imi placeau enorm hartiile de staniol colorate. Le netezeam, le aranjam si le strangeam cu grija intr-o cutie. Fiecare avea alta culoare. Intr-o zi cineva mi le-a luat si a facut din ele un glob. Stranse in bulgarele acela cenusiu, foitele mele colorate nu m-au mai interesat. Asa am procedat, in general, si cu amintirile mele. N-am vrut sa tarasc dupa mine prin viata bulgarele de staniol si am preferat sa traiesc fiecare clipa pentru ea insasi, pana nu intra si ea in globul cela.”

Citesc pe Octavian Paler;  viata sa “pe un peron” imi provoaca senzatia de familiaritate totala…Nu, nu traiesc pe un peron, nu am nici macar curajul sa urc intr-un tren alegoric, dar unele lucruri din experienta pe care o lecturez acum imi sunt cat se poate de apropiate… E interpretarea omului ca un romancier ratat al propriei vieti care nu vede lucrurile insesi, ci se margineste cel mai adesea a citi etichetele de pe ele… Read the rest of this entry

Prima amintire :”>…a frigului impanzit de umbra stropilor de var…

Franturile pe care mi le amintesc sunt multe… multe sunt si senzatiile, si staruinta mirosului, si a culorii, si voluptatea imaginii mobile care o pot descrie pana la cele mai mici detalii…

Cladirea se afla intr-o ograda, culcata exact pe marginea unui podis sub care incepea un stadion colosal si parasit.  Am urat imaginea asta si poate asta e cauza pentru care mi-o pot reaminti atat de dureros de detaliat.  Uram culoarea albastra deschis a vopselei scorojite de pe drugii de fier a gardului, acelasi albastru deschis cu care era vopsit zidul si usa din bucati rotunjite din lemn, si decorul rotund de pe aceasta, si manerul de fier, ca un inel incovoiat si infipt in barna de lemn, albastru deschis… culoarea imi dadea impresia respingatoare de vechime a ratiunii, de traditionalism, daca vreti, de alura sovietica in care erau invaluite strazile, si strada la marginea careia se afla magazinul. Mai avea si ferestre inalte si stropite cu var pe care nimeni nu s-a obosit sa-l stearga, iar umbra stropilor in plina zi se imprastia pe podeaua de ciment, impreuna cu umbra perdelelor cu abajur copilaresc si ingrozitor de deprimant. Read the rest of this entry

REVELAȚIE LA ORDINEA DE ZI

Nu vreau primăvară. Pentru mine e ceva infectat, un soare infectat, o căldură infectată, un pământ infectat de dezgheț și amintiri infectate de ani buni. O urăsc pentru că e prea vie și mă grăbește fiind, în același timp, somnolentă în calmul și liniștea mortală de care atârnă cele douăzeci și ceva (trei?) de grade Celsius.

Nedorința de a suporta trivialitatea primăverii din martie-aprilie o am de la paișpe ani. Îmi amintesc și motivul și încerc să evit senzația în fiecare an tâmpit o pătrime din care e caldul acesta nervos. E lipsa senzației totale, lipsa extremității, nu e nici frig să simți fierbințeala de sub hainele grele, nici cald să tânjești după gheața de patinoar sau zăpada nisipoasă și scârțâitul obraznic de sub cizme. Primăvara e a-senzație. Atunci, când nu simți mediul PE propria piele, îți rămâne doar să simți dublu ce e SUB piele, iar sentimentul e cât se poate de iritant și scârbos (poate). Read the rest of this entry

Război pe notele șatene

Război intr-o livadă de mere,

Război pe un câmp de maci,

Război pe rafturile bibliotecii

Inundate de crepuscul.

Război pe clapele unui pian

Și pe corzile unei viori

Război în albul ochiului care

Nu vede nimic

Pentru că e mort…și fericit…

Război pe notele șatene

Și în pletele tăcerii…

(trebuia să fie invers?)

Război nu mai este

Și nici Recompensă…