Daily Archives: noiembrie 24, 2010

Ambuteiaj

24.11.10, ora 15.45

Lacrimez cu picaturi de ploaie. Merg. Ba nu. Astept intr-un maxi-taxi plictisit si lenes. Scriu din ambuteiaj. Si ploua. Sau plang. Am derutanta senzatie ca stropii nu se izbesc de fereastra, ci strabat sticla rece si inerta si se izbesc de genele mele. Involuntar, ma feresc. Mi-e frica sa nu ma ude lacrimile ploii. La ce bun? Le am pe ale mele si imi sunt de ajuns. Ploua cu lacrimi. Lacrimez cu stropi de ploaie. E noiembrie.

Intarzii. Intarzii acum…sau intarzii in timp. Imi distrage atentia Oana cu jocurile ei de cuvinte. Ma rapeste din re-revelatiunea re-revelatorie si re-resimt re-recrudescenta re-reconstruirii Acumului. Ii place sa inventeze cuvinte….iar eu…eu lacrimez cuvinte….

O lectura noua :)

„Omul in cautarea sensului vietii” de Viktor Frankl – asta e cartea care m-a intrigat atat de mult sa o citesc o anterioara lectura – „Secretele oamenilor impliniti”. O lectura rapida, captivanta si profunda, care, adaugata la palmaresul de carti citite in  noul an contribuie, din ce in ce mai substantial, la formarea viziunii mele despre viata.

Acum, va rog sa trageti cu ochiul la fruntea blogului. Ce scrie? Exact, motto-ul ala lung si dragutz si plin de banal la prima vedere: „Ne cunoastem numai atunci, cand ne gasim in fata propriilor noastre limite”. Concluzia mea: limita este cea care dezvaluie caracterul adevarat al omului, deoarece in situatii-limita reactia la stimulii exteriori vine din subconstient, o reactie de aparare, involuntara si aflata la nivelul de automatism. Modul în care omul îşi acceptă soarta şi toată suferinţa pe care aceasta i-o cauzează, modul în care îşi duce crucea îi oferă oportunităţi ample – chiar şi în cele mai teribile împrejurări -să adauge un sens şi mai profund vieţii sale. El poate rămâne curajos, demn, altruist. Sau, în lupta aspră pentru supravieţuire, poate uita de demnitatea sa umană, ajungând nimic mai mult decât un animal. Aici zace şansa omului fie de a folosi, fie de a renunţa la ocaziile de a atinge valorile morale pe care osituaţie dificilă i le prilejuieşte. Şi tocmai acest fapt hotărăşte dacă el este sau nu vrednic de suferinţele sale.

„Omul in cautarea sensului vietii” e o sinteza a 3 ani petrecuti de Frankl in lagarele naziste, dar nu pentru a povesti cosmarul propriu-zis al exterminarilor, ci pentru a studia capacitatea omului de a se adapta intr-un mediu in care nimereste fara voia sa. Nietzsche  spune ca „cel care are un de ce pentru care să trăiască poate îndura aproape orice”. Fiecare detinut isi cauta propriul mottiv pentru a pastra in permanenta speranta de eliberare. Pentru Frankl motivul care il indeparta de sinucidere era ….desigur, dragostea. Sotia sa, aflata in alt lagar extremist, avea numai 24 de ani si 3 ani de casnicie. Discutiile imaginare cu ea ii stergeau de pe retina scarbosenia realitatii, chiar daca era cat se poate de posibil sa fi fost moarta deja. Ştia un singur lucru – un lucru pe care îl învăţase deja bine: dragostea trece cu mult dincolo de persoana fizică a fiinţei iubite, găsindu-şi sensul cel mai profund în fiinţa sa spirituală, în şinele său lăuntric. Fie că este sau nu prezentă, fie că mai este sau nu în viaţă, toate acestea încetează, cumva, să mai conteze.

din memoriile lui Viktor Frankl : „Un gând m-a străpuns: pentru prima dată în viaţă am  înţeles adevărul, aşa cum l-au aşezat în ode atâţia poeţi, declarat/ ca ultimă înţelepciune de atât de mulţi gânditori. Adevărul că  dragostea este ultimul şi cel mai înalt ţel la care omul poate să \ aspire. Atunci am înţeles sensul celei mai mari taine pe care poezia, gândirea şi credinţa umană trebuie să ne-o împărtăşească: izbăvirea omului este prin dragoste şi în dragoste. Am  înţeles că omul căruia nu i-a mai rămas nimic în lumea aceasta poate totuşi să cunoască fericirea, chiar şi dacă numai pentru o clipă, contemplând persoana iubită. Neînchipuit de singur, neputincios să se exprime printr-o activitate pozitivă, când singura sa realizare se reduce la a-şi îndura suferinţa aşa cum se cuvine – onorabil, aşadar aflat într-o astfel de situaţie, omul poate, prin contemplarea plină de iubire a chipului persoanei iubite, pe care îl poartă în sine, să ajungă la împlinire. Pentru prima oară în viaţă am putut pricepe înţelesul cuvintelor „îngerii se pierd în contemplarea perpetuă a slavei nemărginite”.Lumea şi existenţa lor păreau atât de îndepărtate, iar mintea călătorea într-acolo plină de dor. în mintea mea călătoream cu autobuzul, descuiam uşa de la intrarea în apartament, răspundeam la telefon, aprindeam  luminile electrice. Adeseori, gândurile noastre se învârteau în jurul unor asemenea detalii, iar aducerile aminte te puteau mişca până la lacrimi.”

„Emoţia, care este o suferinţă, încetează să mai fie suferinţă de îndată ce ne formăm o imagine clară şi precisă despre ea.” Spinoza

OMUL SE CUNOASTE IN FATA LIMITEI. Saturati-va de fraza asta. Nu conteaza deloc. Dar numai atunci, el cunoaste daca iubeste cu adevarat, isi accepta conditia umana sau o ignora, simte cu adevarat, actioneaza cu adevarat si afla care e misiunea lui suprema.  Numai atunci, el e demn de suferinta sa si de posibilitatea de a o depasi. Numai atunci, el TRAIESTE.