Daily Archives: octombrie 17, 2010

Deşertul pentru totdeauna

Astazi am finisat lectura „Deşertului pentru totdeauna” de Octavian Paler…formidabila carte, desi putin dificila dar plina de profunzime…

„Ce vreau? Să-mi povestesc viaţa? Nu. Categoric, nu. Pentru a te dedica amintirilor, îţi trebuie mai mult decât o vârstă înaintată, care să te îndemne la bilanţuri. Îţi trebuie, îndeosebi, încrederea că ai reuşit să ajungi la unele concluzii care ar merita să fie împărtăşite.”

„nu e nebun cel careşi-a pierdut raţiunea, ci acela care şi-a pierdut tot în afară de raţiune.”

„născut într-o lume extrem de practică, am ajuns să trăiesc aproape somnambulic?”

„Dar orice „paradis” – dacă merită acest nume – e de o admirabilă simplitate (doar infernul e complicat). El nu e „perfectibil”, fiindcă în paradis nu există nici progres, nici „mai bine”, acestea fiind rezervate lumii imperfecte, de după copilărie.”

„Nici o oboseală sufletească nu se compară, probabil, cu una care provine dintr-o iubire ce nu se poate consola.”

„Îl îmbie pe Julius să mai bea, comandă altă sticlă după care, uitânduse în ochii tânărului custode, vru să afle dacă el ştie ce-i aceea „frică de a trăi”. „Depinde de cauze…”, îndrăzni Julius, dar doctorul Luca nu-l lăsă să termine: „Cui îi pasă de cauze? Cu cine poţi împărţi o disperare?”

„Sinucigaşii provin, probabil, nu dintre cei scârbiţi de viaţă, ci dintre cei cu vitalitate excesivă. Dar de ce va fi vrut Dumnezeu să amestece ceea ce emoţionează şi ceea ce ne distruge?”

„Presupun că modul în care ne asumăm eşecurile are o mare importanţă. Uneori, acceptându-le, se mai poate salva ceva prin egoism. La mijloc, nu e doar o chestiune de onestitate. Nu văd cum îţi poate fi de ajutor onestitatea într-un deşert când, încotro te întorci, nu mai există decât nisip. Ai nevoie de egoismul care caută o speranţă în disperare, atunci. Cred că eram doar în parte sincer când am vrut să demitizez prestigiul înţelepciunii. Exista, probabil, şi o parte de „poză” în pretenţia mea că a fi „cu măsură” nu e o calitate, că abia dorind, îndrăznind, iubind „fără măsură” ne dăm măsura întreagă. Dar e, am impresia, şi ceva serios sau, măcar, discutabil, într-o asemenea idee. Cel puţin, la suprafaţă (acum, nu am răbdare să aprofundez, cum nu am răbdare să dezvolt nici un gând). Căci înţelepciunea e plină de restricţii: să nu faci, să nu dregi, să te abţii. Or, dacă reţinerile ar avea valoare, ar însemna că eu am fost de mic înţelept. Lipindu-mă de ziduri, stând mereu în defensivă, am făcut ce recomandă înţelepţii. Şi ce-am reuşit? Să trec nişte „bălţi”. Am pierdut nenumărate ocazii de a ieşi din bârlogul vieţii interioare. M-am umplut de melancolii, precum câinii de purici. M-am ales cu înţelegerea ireparabilului.”

„Ce poate urma într-o lume fără incertitudini? O asemenea lume e la fel de greu de imaginat ca una fără Dumnezeu.”

„Mă întreb, totuşi, de nu cumva amintirile ajung să fie o capcană. Mai devreme sau mai târziu, am sfârşi prin a obosi să descoperim mereu că nu mai suntem ce-am fost. N-am mai fi nici măcar în situaţia unei hiene care se hrăneşte din resturi. În consecinţă, cred că voi renunţa la recapitulări. Nu pot găsi în ele decât cauze, explicaţii. Or, eu aş avea nevoie de altceva. Într-un deşert, probabil, nu te uiţi în urmă. Ce să vezi? Vântul ţi-a şters, deja, urmele. Privirea caută, stăruitor, orizontul, în faţă, unde, pe nisipul fierbinte, tremură o nălucire care te poate stimula să speri. Un pustiu nu e niciodată fals. El minte doar pentru a te încuraja să mergi mai departe, ceea ce face din amăgire ceva vital.”