Dacă nu e voce…nu e nici alegere

Trăim într-o societate apocaliptică, o societate condamnată la autodevalorizare prin cultura noastră nepreţuită. Ce este cultura? Este oare doar setul de tradiţii şi obiceiuri de care ne amintim numai pe date calendaristice fixe? Probabil, dar în semnificaţia acestui cuvînt se include, în primul rînd, moralitatea fiecăruia dintre noi, capacitatea noastră de a sesiza hotarul dintre demnitate şi demagogie, dintre o istorie adevărată şi una mutilată de nenii care se cred axa lumii.
Ce putem spune despre cultura noastră? a mea? O pot asemăna cu un răsad otrăvit la rădăcină, deoarece, la vîrsta pe care o am acum, văd trecutul istoric al societăţii redat din mai multe perspective, însă nu-i văd viitorul. Nu-l văd, întrucît resursa umană din care fac parte, tinerii, nu este valorificată în aşa mod, încît aceasta să aducă un beneficiu palpabil. Inutilitatea generaţiei noi este cea mai dureroasă palma pe care ne-o poate da statul, care mă percepe ca pe un trofeu sau, şi mai dizgraţios, ca pe un eventual alegător şi nimic mai mult. În acest context, mă întreb – cum rămîne cu moralitatea noastră, dacă avem un exemplu mîrşav din partea unor maturi ca acei care ne guvernează? Tot ceea ce am făcut pînă acum a fost ironizarea conducerii statale şi revolta înăbuşită de aceasta, însă care ne încurajează tot mai mult dorinţa să supravieţuim din haosul colectiv din care facem parte.
Ce fac eu cu viitorul meu şi cu timpul care-l aşteaptă? Dacă atunci, cînd eram mică, susţineam cu dîrzenie că în Moldova poţi să-ţi faci loc printre sutele de coate care se împing înverşunate, acum totul s-a schimbat(sau poate m-am schimbat eu?). Sinceră să fiu, nu văd un viitor aici, chiar dacă ştiu că cineva dintre cititori m-ar putea contraria. Să trăiesc cum am trăit şi pînă acum nu pot. Mă opreşte mîndria de sine. Să schimb ceva? De ce nu, odată ce „viitorul e în mîinile mele şi fac ce vreau cu el”, după cum se scandează la TV, presă, radio şi pe majoritatea panourilor publicitare (atenţie! Se scandează, nu şi se realizează!). Important e să simt, în permanenţă, pămîntul sub picioarele mele, pămîntul cinic, rece, dar real, pentru a nu mă lăsa dusă de valul utopiilor în care încearcă să mă convingă viaţa.
Deoarece viaţa e doar un şir de nebunii inspirate, greutatea constă în capacitatea mea de a le alege pe cele demne de a fi făcute. Astfel, în circumstanţele alese de mine însumi pentru a-mi înfăptui existenţa, îmi devin tot mai apropiate versurile: „Vreme trece, vreme vine/Toate-s vechi şi nouă toate,/ Ce e rău şi ce e bine/ Tu te-ntreabă şi socoate”.

Posted on noiembrie 21, 2009, in Uncategorized. Bookmark the permalink. Lasă un comentariu.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: