Ploua. Si umbrela mea e in alt troleibuz… Unul isi uita norocul invelit in hartie de staniol…Se uita o fagaduinta. Un juramant. Niste flori uita sa mai rasara, niste izvoare uita sa curga. Incotro, globule, atat de grabit, incotro atat de distrat?!

Imi stau versurile date lipite de memorie ca un reminder de vreo 2 zile fara capat. Le simt prezenta in tot ce se intampla. Oamenii lasa urme grabite in asfaltul (constiintei altora?), incercand sa prinda un troleibuz grabit (oportunitatea?), neintelegand ca acesta pur si simplu colinda statie dupa statie si isi face griji doar sa corespunda graficului si sa stranga cei 2 lei fara sens, pretul pentru care oamenii isi cumpara cateva minute pentru a ajunge in exact locul unde au ajuns si altii, mai devreme sau mai tarziu Se hranesc cu voluptatea castigului de timp si posibilitati si defriseaza din astfel de intamplari entuziasmul care-i face sa-si urmeze programul zilnic. Rutina.

Ninsoarea incetineste. Valtoarea de fulgi cade ca intr-un cadru video intarziat. Stai. Cum adica se uita o fagaduinta? Cum adica cineva poate sa-si uite norocul (visul) in mijlocul strazii? Mai e loc sa pasesti, deci….deci nu toti il uita. Nu toti fagaduiesc fara noima! Ati uitat lectia la care am vorbit ca valorile se nasc din non-valori? Non-valorile sunt catalizatorii, motorul, manivela, piulita ce pun in functiune masinaria noastra de defensive contra atacului nefiresc. Ati uitat….Incepe din nou sa toarne ‘lava de alb, jaraticul de candoare’. Hohotul infernal de fulgi se porneste mai vertiginos, mai infuriat, mai….mai grabit…

Incerc sa-mi codific in subconstient speranta (inca vie!). Pentru mine nu exista viscol. Si nici troleibuze ce ma lasa, iritata de intarziere, in statia prin care fulguieste. Exista un soare in crepuscul si o ploaie ciobaneasca ce imbraca strazile intr-un miros de proaspat vernal.

Voi merge pe jos, mi-am spus. Am pornit desculta pe asfaltul umed. E cald si ploua (cu hartii de staniol desfacute). Zambesc.

Care dintre baieti a avut vreodata ocazia (ca sa nu zic privilegiul onorific ) sa exploreze continutul posetei unei fete? Unii ar raspunde, poate fara a se mai obosi sa verifice, cu obisnuitul stereotip al debaralei pline cu maruntisuri inutile (si totusi utile, pentru orice eventualitate). Dar geanta unei fete este mai mult decat o cutie in care arunci toate chitibusurile posibile si imposibile pe care le vezi zilnic. Si, pana la urma, acesta nici macar nu este scopul pentru care scriu acum. Este, daca vreti, o introducere ieftina la amintirea ce urmeaza.

Am avut intotdeauna obisnuinta sa port in geanta mea nelipsita, pe langa nimicurile obisnuite pe care ma stradui, de fiecare data, sa le reduc la minimum, o carte sau doua la activ. Indiferent unde as pleca, indiferent cu ce scop sau in genere indiferent de existent lui, atat timp cat am o carte cu mine simt ca oriunde as pleca sau orice as face, voi gasi timp sa citesc. Si ziua, prin urmare, nu va fi una lipsita de sens. Aveam, uneori, un inceput de orgoliu aristocratic pentru faptul ca port carti cu mine si nimeni nu stie de asta. Dar peste foarte putin timp, acest orgoliu s-a metamorfozat intr-o deprindere necesara, pana si-a surpat in intregime viciul. A devenit o evadare.

Am simtit, mai apoi, impulsul sa las o carte pe o banca in parc, dedicata unui cititor sufletist care o va lasa, mai tarziu, in acelasi loc sau in altul, pentru a mentine reactia (lectura) in lant. Din pacate, idea curajoasa a realizat-o un personaj necunoscut (sau inexistent) din “500 days of summer” si impulsul meu a disparut, ca si ineditul sau.

Acum, port in geanta mea pe Emil Cioran cu “Neajunsul de a te fi nascut” si “Intoarcerea in Itaka” a lui George Meniuc.  Cea din urma poarta framantul vremii, nelinistea noilor orizonturi umane, gazduindu-le in conditia ritmului cotidian. Am inceput lectura sceptic, cu meticulozitatea unui degustator de vinuri care se indoieste de calitatea vinului ce urmeaza sa-l incerce…Pana la urma, reactia degustatorului diletant in persoana mea s-a dovedit cat se poate de entuziasmata, or, George Meniuc trateaza temele mele preferate – dimensiunea interioara si timpul ca etalon al varstei spirituale. Sensul efemer al varstei trece lin in categoria suprema si eterna a timpului, intr-un fel de “vreme trece, vreme vine” rotitor ca o galaxie in spirala, iar asemenea momente revelatorii sunt o delectare pentru un cititor ca mine.

Am observat ca ceea ce scriu este inevitabil influentat de lectura pe care o am la activ si  asta nu este, neaparat, un lucru rau…e poate doar o proba a flexibilitatii scrisului si a faptului ca apreciez tehnici de exprimare prin cuvant si le preiau, ajustandu-le.  Paler ma face sa scriu in tehnica detaliului, Cioran – cu alura filozofica, Marquez – cu alura absurdului, iar Meniuc – in tehnica narativa ‘dezbracata’, desi el insusi isi ‘imbraca’ mesajele intr-o abundenta de  metafore. Prin urmare, geanta mea e o antologie de personaje, tehnici, caractere, stari demolatoare de suflet, claustrare, maladii nostalgice si…probabil ca mai ajunge loc numai pentru o cheie, niste bani si un creion.

Epilog

„De la Giordano Bruno strigat nu s-a auzit,

Cand flacarile i-au cuprins madularele

Fiindca pe rug fiecare devine liber.”

doar tacerea sa vorbeasca intre mine si vant. Pentru ca altcineva nu vrea sa vorbeasca, sa strige, sa urle, sa cheme. Nimanui nu-i pasa, nici macar pisicii care-a trecut acum in fata mea (ah! ce dureroasa coincidenta!) Am iesit din joc fara sa-mi vad cartile, am primit un sah mat fara sa mut vreo piesa, si nici macar nu e ora 8. Si nu e primavara, e o gheata nesfarsita, o crusta rece (pe creier? sau pe constiinta?…trebuie sa fie o singura varianta, caci ne-am obisnuit, bineinteles, sa fie un singur vinovat, la ce bun doi?). Ar fi trebuit sa ne nastem fara trup, pentru ca incepand cu pacatul originar de a ne naste ne este indeajuns povara constiintei, nu credeti? Iremediabila e doar greseala de a te lasa strivit (?)…Cum ramane, Octaviane, cu cazul in care nici n-am apucat bine sa ma var sub talpa? Sau cerul insusi e o talpa colosala? Sau aerul? Sau L-U-M-E-A? Au lasat oare cu totii sa invinga fiara din ei si eu de rand cu dansii? Unde-s atunci cei care tremura in fata cobrelor, sau si-au facut si ei fluiere dintr-un vant vecin si s-apuca de imblanzit? Imi bandajez gura cu palma sa nu indraznesc sa-ncep sa fluier ca, ma rog,  nu m-a invatat maica-mea sa fac. Sunt o naiva. Naiva indiferenta care tremura. Si-am sa stau aici pana nu inghet de frig/frica. Cel putin, asa nu mai simti nimic.

p.s. Dau prea multe intrebari? :S

“„Speranţa” de a o vedea din nou.. Şi mai apoi işi spuse: nu cumva vor fi fiind toate speranţele oamenilor la fel de groteşti ca aceasta? Fiindcă, dată fiind natura lumii, ne punem speranţa in imprejurări care, de indată ce au loc, nu ne aduc decit frustrare şi amărăciune; motiv pentru care pesimiştii se recrutează dintre foştii plini de speranţă, intrucit pentru a avea o viziune neagră asupra lumii trebuie ca mai inainte să fi crezut in ea şi оn posibilităţile ei. Şi incă mai ciudat şi mai paradoxal e faptul că pesimiştii, o dată ce au rămas deziluzionaţi, nu sint in mod
constant şi sistematic disperaţi, ci, intr-un anume fel, par oricind dispuşi să-şi reinnoiască speranţa, cu toate că se ascund sub invelişul de mihniţi universali, in virtutea unei anume pudori metafizice; de parcă pesimismul, pentru a se menţine puternic şi mereu viguros, ar avea nevoie, din cind in cind, de un nou impuls, declanşat de o nouă şi brutală deziluzie.”

Ernesto Sabato

“In copilarie imi placeau enorm hartiile de staniol colorate. Le netezeam, le aranjam si le strangeam cu grija intr-o cutie. Fiecare avea alta culoare. Intr-o zi cineva mi le-a luat si a facut din ele un glob. Stranse in bulgarele acela cenusiu, foitele mele colorate nu m-au mai interesat. Asa am procedat, in general, si cu amintirile mele. N-am vrut sa tarasc dupa mine prin viata bulgarele de staniol si am preferat sa traiesc fiecare clipa pentru ea insasi, pana nu intra si ea in globul cela.”

Citesc pe Octavian Paler;  viata sa “pe un peron” imi provoaca senzatia de familiaritate totala…Nu, nu traiesc pe un peron, nu am nici macar curajul sa urc intr-un tren alegoric, dar unele lucruri din experienta pe care o lecturez acum imi sunt cat se poate de apropiate… E interpretarea omului ca un romancier ratat al propriei vieti care nu vede lucrurile insesi, ci se margineste cel mai adesea a citi etichetele de pe ele…

Nu mi-a fost niciodata frica de singuratate… Cand eram mica, ma inchipuiam deseori zavorata intr-un hambar uitat de lume si primeam o placere hedonista din faptul ca eram singura si incapabila sa fac ceva. Poate ca asta ma scuza, de fapt,  de nedorinta de a face ceva, de a schimba ceva, sau de a-mi alunga solitudinea in care ma delectam.  Petreceam zile intregi vizualizandu-ma intr-un spatiu inchis si prafuit,  plin de scanduri, sarme, unelte de tamplarie, butoaie invelite intr-o rugina masiva de paienjenis multiplu, cuprinsa de senzatia “dureros de dulce” ca sunt captiva impreuna cu propria mea frica/placere de a fi singura… totusi raman la concluzia ca sentimentul se datora dorintei de a ma disculpa de responsabilitatile mele care, in mod normal, se desfasurau intr-un spatiu liber. Imi placea emotia care ma cuprindea odata cu gandul ca cineva ma cauta, ma facea sa ma simt utila si, in cazul unei disparitii, regretata de cei carora nu le sunt indiferenta… si, in aceasta oribila ipostaza, deveneam individul descris de Paler – solitarul diletant. Stiti ce este un solitar diletant? Unul care traieste in singuratate tragand cu coada ochiului la lume. Asta riscam sa devin pana m-a cuprins iremediabila frica de a fi napadita de paianjeni si praf in hambarul parasit si anost… si m-am ridicat in picioare cautand usa.

Am  iesit din el, ca si din amintirea care s-a surpat in bulgarele de staniol…..la care revin acum, incercand  sa netezesc inutil foita cenusie care oricum va ramane botita. Si iar risc sa mai vreau sa incerc din nou placerea hedonista de a ma retrage si a urmari impactul disparitiei. „In noaptea urmatoare am dat parca de o poarta ruginita si incuiata. M-am chinuit destul de mult s-o imping, s-o fortez. In zadar. Era intepenita zdravan. Si tocmai in gaura cheii isi facuse panza un păianjen, asa ca nu puteam vedea ce era dincolo. Dar, spre uimirea mea, am descoperit prin apropiere urme de pasi. Se pierdeau prin iarba si eram gata sa renunt sa le mai urmaresc cand le-am vazut din nou, intiparite in pamantul moale de pe marginea unui sant. M-am luat dupa ele. Nu era prea greu, deoarece, la lumina lunii, le vedeam destul de bine. Simteam pamantul sub picioare devenind din ce in ce mai moale si mai lipicios, cand mi-am dat seama ca nimerisem in marginea unei mlastini care semana cu cea din spatele garii. La intoarcere, tot uitandu-ma la urmele pe care le lasasem mi-am dat seama ca acestea semanau intru totul cu cele care ma calauzisera in mlastina. Am incremenit. Nu-mi venea sa cred. Cum puteau fi urmele acelui necunoscut chiar urmele mele daca eu nu trecusem niciodata pe acolo pana atunci? Mi-am adus aminte ca la pantoful meu stang tocul era rupt intr-o parte si am controlat inca o data urmele.

Dupa asta n-am mai avut nicio indoiala. La toate, semnul se vedea foarte clar.”

Franturile pe care mi le amintesc sunt multe… multe sunt si senzatiile, si staruinta mirosului, si a culorii, si voluptatea imaginii mobile care o pot descrie pana la cele mai mici detalii…

Cladirea se afla intr-o ograda, culcata exact pe marginea unui podis sub care incepea un stadion colosal si parasit.  Am urat imaginea asta si poate asta e cauza pentru care mi-o pot reaminti atat de dureros de detaliat.  Uram culoarea albastra deschis a vopselei scorojite de pe drugii de fier a gardului, acelasi albastru deschis cu care era vopsit zidul si usa din bucati rotunjite din lemn, si decorul rotund de pe aceasta, si manerul de fier, ca un inel incovoiat si infipt in barna de lemn, albastru deschis… culoarea imi dadea impresia respingatoare de vechime a ratiunii, de traditionalism, daca vreti, de alura sovietica in care erau invaluite strazile, si strada la marginea careia se afla magazinul. Mai avea si ferestre inalte si stropite cu var pe care nimeni nu s-a obosit sa-l stearga, iar umbra stropilor in plina zi se imprastia pe podeaua de ciment, impreuna cu umbra perdelelor cu abajur copilaresc si ingrozitor de deprimant. Era liniste, iar ochii mei vechi de 8 ani scrutau zidurile interioare ascunse dupa rafturi enorme si goale pe alocuri.  Fara indoiala, nu era marfa destula, iar aceste goluri creau impresia unui depozit parasit in mijlocul caruia se afla o masuta cu abac si o cutie cu 2-3 bancnote ferfenitate, in fata careia, intinsa pe un scaun mult prea mic pentru dimensiunile ei, evident, uriase pentru mine, in halatul de acelasi albastru deschis, o vanzatoare plictisita rasfoia un saptamanal vechi de vreo jumatate de an, impanzit cu litere rusesti. Stiam rusa, invatasem sa scriu in rusa inainte sa pot citi in romana, din cauza vacantelor de vara petrecute in satul buneilor mei. Uram si staruinta cu care acestia voiau sa invat la perfectie limba, desi aceasta era unicul mod de comunicare cu copiii de acolo si care, pana la urma, imi convenea.  Obisnuiam sa cumpar caiete in linii mici , verzi si cu broscute pe ele, de astea erau mai scumpe decat cele obisnuite, dar imi placeau si-mi permiteam luxul de a intinde tot felul de monstruozitati colorate anume in caiete de-astea – verzi si cu broscute, imi mai cumparam radiere, desi nu-mi cumparam creioane; si gume de mestecat gustul carora disparea dupa maximum doua minute si jumatate de molfait. Dar toate astea nu contau, conta doar ca aveam o varsta prea mica pentru ca sa-mi permit sadismul de a intra in ambianta ceea morbida regulat, analizand toate colturile si marfurile aliniate cu strictete dupa categorii, incat intreaga incapere amintea o catacomba cu toate proviziile necesare in cazul unei catastrofe nucleare (desi radierele si caietele….hmm…)

Ieseam din magazin (/magazie?) cu un teribil sentiment de revenire, aerul de afara era intotdeauna prea cald si sufocant, sau asta era, probabil, prima senzatie de evadare.  Paradoxal pentru ograda aia controversata era prezenta unor tulpini ale tufisurilor de trandafiri  ingraditi de piatra varuita in fata intrarii in magazin, dar era de ajuns sa faci cativa pasi curiosi in spatele cladirii pentru a descoperi masinarii vechi de decenii intregi peste care s-a depus rugina si praful, strunguri indoite, sarme aninate pe care copii se dadeau huta, scartaituri si scrasnitul fiarelor batute de vantul de altitudine, care matura paiele de pe jos, impreuna cu tarana. Totusi pamantul curat din „fruntea” magazinului nu se amesteca niciodata cu zapuseala si cu scaietii din spatele lui, creand un tablou cat se poate de sinistru si straniu, ca un pact de neagresiune intre cele doua aripi ale cladirii.

Asta e amintirea culorii albastru, a cladirii cu ferestre pana in tavan si a frigului impanzit de umbra stropilor de var….

Nedorința de a suporta trivialitatea primăverii din martie-aprilie o am de la paișpe ani. Îmi amintesc și motivul și încerc să evit senzația în fiecare an tâmpit o pătrime din care e caldul acesta nervos. E lipsa senzației totale, lipsa extremității, nu e nici frig să simți fierbințeala de sub hainele grele, nici cald să tânjești după gheața de patinoar sau zăpada nisipoasă și scârțâitul obraznic de sub cizme. Primăvara e a-senzație. Atunci, când nu simți mediul PE propria piele, îți rămâne doar să simți dublu ce e SUB piele, iar sentimentul e cât se poate de iritant și scârbos (poate).

Ar fi vreo primăvară de tranziție care să dureze mai puțin de două săptămâni, trecerea să fie ca o durere scurtă, acută de măsea care dispare când  vezi cleștele? (ca în terapia carageliană din ”Dale carnavalului”). Terapia care ia forma lecturii pe acoperiș, în Ungheni, învelită în două sau trei pături. Mi-e plină lista de așteptare cu ”99 de  franci” (recomandată de fosta șefă), cu ”Delirul” predan și Cioran în ”Neajunsul de a te născut”…. și poate că amintirile infectate vor fi înlocuite cu altele (mai infectate?!), dar poate mai puțin bătrâne și lipicioase. Iar primăvara următoare va începe cu imaginea aniversară a unui acoperiș deranjat de prezența mea.

Nu vreau primăvară. Nu pot să-i atribui virtuți ci numai, în stil bacovian, tablouri dezolante și pline de lumina ascuțită ce tremură de partea cealaltă a cristalinului obosit. Nu vreau nici frunze scheletice de castan nou…și nici imaginea lacului aplatizat de aerul sufocant care contractă gânduri și aburi…

Primăvară nocturnă și clape tăcute…iată cele 2 luni pe care le vreau………….și nu le voi avea…….

Război pe un câmp de maci,

Război pe rafturile bibliotecii

Inundate de crepuscul.

Război pe clapele unui pian

Și pe corzile unei viori

Război în albul ochiului care

Nu vede nimic

Pentru că e mort…și fericit…

Război pe notele șatene

Și în pletele tăcerii…

(trebuia să fie invers?)

Război nu mai este

Și nici Recompensă…

E cald și plouă cu cerneală. Se împânzește cuprinsul dintre cer și pământ cu cuvinte șchioape și s-aude scârțâit de grafit tocit. Muzica ordonează acrostihuri care unesc țărna cu neantul de sus într-o infinită vocabulă neagră… urc pe litere ca pe-o scară continuă…se-ntâmplă să calc pe-un punct de pe “i” și mă-mpiedic  și-mi zdrelesc bărbia de litera dinainte, de litera dinapoi…

Un soare infectat arde urmele de zăpadă plină de noroi de pe marginea străzii. Crengi negre strălucesc în voluptatea luminii. Strălucesc și globuri oculare zgâriate de gânduri vorbărețe. Strălucește și lentila ochelarilor mei impregnată de reflecția roșie a ramei. Zâmbesc….. pășesc… pășesc în parcul gol și galben de lumina nocivă a lui februarie. Vreau iarăși frig și tremur și oameni care fumează aerul rece și expiră vapori fugari. Dar e lumină…iar căldura sufocantă mă face să-mi dezbrac sufletul de iarnă. El se dezgheață, se topește, se evaporă și se prinde de aceleași crengi negre uscate. Se sfâșie și se lovesc bucăți din suflet doar când bate vreo rafală prăpădită de vânt lipicios și cald. Se prind mai apoi în fragmente amorfe și se compun într-o desfigurată linie frântă prin care curge sângele…

E cald și fierbe praful de pe streșini…

Cioburi negre de zâmbete condensează întunericul. S-aud hohote de spaimă ce spintecă adimensiu

Neștiind direcția, încerc să găsesc umbra, probă a existenței și a singurătății or, în mulțime, umbra s-ar pierde printre miile de umbre asemănătoare, s-ar prelinge pe hainele străinilor, s-ar fragmenta pe sutele de măști. Solitudinea e ceea ce o va păstra integră, e deliciul în care se complace…el…nu mai era el, i s-a părut atât de firesc că s-a trezit în această lume…sărmanul ciob solitar…

Spațiul dintre bucățile de oglinzi e împânzit de-un fir de fum al candelei mute. Ea nu spune nimic, nu creează, doar trimite disperată telegrame din fum ca s-adune cuvintele sparte și oarbe la priveghiul ideii. Întunericul se contractă ca un mușchi obosit și adună cioburile în fețe desfigurate și amorțite…

Știi ce vreau? …Să fiu un ciob rotund or, un ciob rotund nu are laturi care s-ar lipi de altele, cheltuindu-și doar existența plimbându-se inert și…șlefuit. Iar lumina să nu-și disperseze culorile când trece prin el, ci să rămână albă, lucidă ca o notă de fa printre miile de hohote…

…un sărman ciob solitar care dansează pe diezi și bemoli de foc și lumină…